Vremuri de har, vremuri de răstignire și încercări. Dăruire, echilibru, jertfă... Oamenii se jertfesc după putere ori chemare. Unii devin ei înșiși jertfă. Își așază la picioarele Domnului, din iubire, umilință și recunoștință, întreaga viață, întreaga alcătuire. Iar Domnul lucrează și omul devine parcă el însuși întruparea unei jertfe de toată vremea, rostind înlăuntrul său cu zdrobire: ale Tale dintru ale Tale... Ție aducem de toate și pentru toate...

Am traversat o perioadă foarte dificilă, o adevărată provocare care m-a poziționat direct în fața ceasului Judecății. În sărăcia mea, în netrebnicia de care dau dovadă. În astfel de momente până și cuvintele amuțesc crispate pe fundul sufletului, rămân într-o încleștare dureroasă undeva, fără regăsire de sine. Însă, astfel de clipe au rostul lor, căci ne păzesc de beția vorbelor frumos sunătoare și ne previn să căutăm pururea Adevărul lucrurilor – în slove, în tăceri, în frânturi de viață... Realizez cât mult ne înrădăcinăm în viața aceasta trecătoare, măcar că vorbim despre mântuire. Un astfel de moment, fără prea multe cuvinte, dar cu un tumult de simțiri peste puterile firii trupești, am trăit la căpătâiul soțului meu bolnav acum ceva vreme...

...noapte. Peste lume și chiar peste trecerea vremii, se așterne liniștea... Atât de ușor se poate rupe firul subțire al vieții, atât de ușor se transformă în cu totul altceva, un stil de viață în care ești ancorat... Privesc unul dintre albumele de familie, un panou pe care am grupat multe fotografii din nenumărate momente ale vieții noastre împreună. În acest gen de clipe se destramă cumva firul epic al evenimentelor imortalizate într-o poză și toate capătă un sens nou, ușor eshatologic....

Îi privesc cu nostalgie pe copii colindând, alteori făcând teme cu pisicul în glugă ori lecturând cu el peste pagini, foarte interesat de firul epic, pe părintele intrând ca un Moș Crăciun pe poartă, aducând iubire în plasele de cumpărături pentru tot batalionul, băieții mari pe când erau mici și făceau slujba, chipurile lor de copiii fericiți cu văpaie în obrajii bucălați. Iar acum adevărați bărbați...

Invazia aceasta de amintiri vii îmi taie la propriu respirația. Pentru că acele timpuri revin cu putere multă ca și cum încă trăiesc undeva în ființa mea care trupește se veștejește. Însă ele toate sunt vii, sunt aprinse și au inima bătând năvalnic, cu toate emoțiile purtate în piept de fiecare dintre noi. Totul se revarsă ca înaintea Tronului ceresc, Cel Vecinic și un hohot de plâns îmi irumpe în piept. Iată, Doamne, aceștia suntem robii Tăi... Am trăit și noi, o viață. Am călătorit aici, pe pământ, pentru o vreme... am umplut această vreme cu bucurii, cu dureri, cu nostalgii și doruri de cele ce vor să vie... Dar și cu deșertăciuni și trecere...

Am realizat însă clar trei lucruri: copiii cresc repede, chiar dacă uneori nu pare. Devin oameni mari și atunci, în rotunjirea vieții lor, a noastră, înțelegem că ei sunt în primul rând robii lui Dumnezeu. Poziția aceasta a noastră de părinți, amintirile copilăriei, rămân doar un loc în tumultul vieții lor. Un loc, un timp deosebit de prețios și incandescent, din care își vor trage rădăcinile și seva, poate uneori neștiut, dar... doar o poziție... Important este că ei sunt suflete autonome înaintea Feței lui Dumnezeu și că trebuie să ne rugăm pentru ei cât pentru o viață întreagă. Ruga noastră trebuie neapărat să dăinuie și când nu vom mai fi, când ei vor călători ca adulți, bătrâni, către mântuire... Să răsune precum un ecou din toate adâncurile ființei, în viețile lor.

Am mai înțeles că iată, acești robi ai Domnului, sunt sau au fost cândva, puși în palmele mele. În grija noastră de părinți. Avem șansa – grozavă responsabilitate! – de a purta în pieptul și brațele noastre pe robii lui Dumnezeu – copiii. Copiii noștri. Câtă zdrobire de inimă să trăiești adâncul acestor două realități deopotrivă: fiuțul tău, inimioara ta scumpă este în perspectivă un adult rob al Domnului, autonom de tine și de sine călător... poate total altfel decât era în vremea ta, poate un străin...

Robul lui Dumnezeu... a fost cândva copilașul meu. Atât de intim, atât de cald și dulce. Un chip al lui Dumnezeu, chemat cu propria lui identitate, a adormit cândva, de-a atâtea ori, în brațele mele, la pieptul meu s-a lăsat moale, cu toată încredințarea că îl poartă mama. Oare am făcut pentru el tot ce puteam face în vremea cât sufletul lui a fost în palmele mele încredințat de Însuși Domnul? 

L-am ajutat cu adevărat pe el, cel ce va fi adult?

Avem tendința să luăm lucrurile ca atare, să nu putem privi în perspectivă chiar și dacă vrem. Copilul meu e bebeluș, merge la grădiniță, viața ne mână de la spate cu grijile lumești, te bucuri de el în trecere sau îl privești posesiv... și nici nu știi când nu mai este copil... copilașul tău...

Ce facem acum cu adevărat profund pentru mântuirea lui când vâltoarea vieții îl va zăpăci? Câtă răspundere pentru acest suflețel nevinovat și cuminte, fie el și zburdalnic peste zi! Cât de mult se cuvine să prețuim fiecare clipă cu ei, fiecare privire și zâmbet! Chiar și fiecare șotie și chicot! Acum, cât sunt prunci, încă mai putem cultiva grădina sufletului lor! Acum putem construi înlăuntrul lor biserica cea nefăcută de mână omenească, putem cânta melodia de dor ceresc, cât ei ne privesc cu ochișorii sorbind tot ce spunem sau trăim... Merinde pentru o viață întreagă! 

Cu cât cutremur și căință trăiesc vremea ce a trecut peste îmbujorarea chipurilor celor deja mari!... Și îi strâng mai tare la piept pe cei încă mititei. Robul lui Dumnezeu a fost cândva... sau este acum... puiuțul meu... Ce voi face eu pentru aceasta? Ce voi face cu nespusă iubire, uimire și cutremur?!

Apoi, ultimul lucru ce am înțeles în acea noapte, a fost că pe lângă atâția oameni trecem... ca și cum nu sunt... Ori ca și cum sunt banale umbre, palide figurine expirate (cum apar bieții bătrâni în ochii tinerei societăți). Însă fiecare om, fiecare suflet este atât de prețios, de incandescent! Căci poartă în el o viață întreagă! O viață pe care el a trăit-o în toată intensitatea ei, chiar dacă acum bătrânețea nu îi mai permite memoriei să simtă astfel. Câte o fi uitat bietul om! Însă ele sunt toate acolo, înlăuntrul lui. Și când va ieși din baierele trupului, le va putea vedea cu maxima intensitate a adevărului, înaintea Judecății lui Dumnezeu.

Poate acel bătrânel palid și cărunt, stors de seva vitală, care stă la coadă la medicul de familie pentru rețetă, a trăit și el cândva o poveste intensă de copil, a visat, a luptat, a suferit profund și s-a bucurat poate ca și copiii noștri, de colinde și de Crăciun. În vremea lui, în felul lui, dar ardent. 

Acea bătrânică din parc poate a trăit cele mai adânci clipe ca mamă sau a fost cândva ea însăși copilă. Copila îndrăgostită de părinți, apoi de un Făt Frumos, copila care și-a făcut vise multicolore pentru viață, care a trăit intens povestea vieții ei atât de prețioase... Fiecare om poartă înlăuntrul său o poveste de viață în care inima bate cu nesăbuința emoției, fiecare om este atât de prețios, iar Domnul știe asta. El o trăiește mereu dimpreună cu noi, mai conștient decât noi, mai viu. Și când în noi memoria se întunecă și simțirile trupești amorțesc, El încă ne știe, încă ne trăiește viu valoarea sufletului. El simte prețul fiecărui om pe lângă care noi trecem parcă în chip autist.

Cât de prețios este, așadar, să ne conectăm cât mai deplin cu fiecare clipă a timpului dăruit nouă împreună cu copiii noștri, să o trăim cu îmbelșugare, recunoștință, responsabilitate! Căci degrabă trece! Să prețuim fiecare suflet, căci și el a fost cândva pruncul unei mame, poartă înlăuntrul său clocotul vieții și este pururea fiu al lui Dumnezeu!