Minunate sunt observaţiile tale, suflet de viteaz! Fără credinţă nefăţarnică şi tare în Dumnezeul cel Viu nu există eroism. Iar unde nu există eroism, oamenii se slujesc numai de viclenie şi uneltiri.

Numai Gacko, spui tu, a dat mai mulţi eroi decât orice oraş european. Şi Nevesinje, şi Drobnjaci! Toţi eroii pe care îi aminteşti în scrisoare, cum ar fi: popa Bogdan Zimonici, Noviţa Ţerovici, Iakov Dakovici, Stoian Kovacevici şi alţii, au fost nişte copii mari. Credinţa lor în Dumnezeu şi în biruinţa finală a dreptăţii a fost precum credinţa copiilor, simplă şi curată, neroasă de îndoială şi nepătată de socoteli murdare. Cei temători de Dumnezeu şi iubitori de popor nu pot să nu fie eroi. Cine se teme de Dumnezeu şi iubeşte poporul, pentru acela moartea e o glumă. Iar cine nu se teme de moarte, de ce altceva se mai poate teme? Ceea ce povestesc despre popa Bogdan martorii oculari nu se află, cred eu, nici în legendele cântecelor indiene. El credea atât de mult că Pronia îl apără şi că nu poate să piară, încât striga tovarăşilor înspăimântaţi: „Ascundeţi-vă în spatele meu!”. Şi ce spate lat avea popa Bogdan, ştii tu mai bine, fiindcă l-ai văzut în carne şi oase.

Asemenea vreme a fost atunci, şi aşa fel de eroism. Mie mi-e tare dragă sinceritatea ta în a face dreptate şi eroilor musulmani. Însă nici între musulmani nu este pomenit ca erou nimeni afară de cei ce au crezut în Dumnezeu şi s-au temut de Dumnezeu. După cum gândesc eu, nu sabia turcească a supus Balcanii şi Europa până la Viena, ci credinţa tare a turcilor. Odată cu credinţa tare au venit şi disciplina tare, şi cinstea tare. Înarmaţi cu această nevăzută, însă hotărâtoare, atât atunci, cât şi astăzi, armă, turcii au fost în stare să făurească un stat întins de la India până la Buda, unul dintre cele mai mari state din istorie; să-l făurească şi să-l păstreze mai mult decât au englezii de când păstrează India. Când sultanul Soliman a plecat din Adrianopole cu 100.000 de ostaşi asupra Ungariei, a dat poruncă să se scoată ochii acelui ostaş care în cale ar prăda sau ar jigni cu vorba poporul prin mijlocul căruia treceau. Ca din Vechiul Testament! Dar în oamenii Herţegovinei şi Muntenegrului, acest viteaz popor asiatic şi-a găsit minunaţi rivali în credinţă şi cinste. De aceea sunt slăvite numele acelor compatrioţi ai tăi pe care îi aminteşti, temători de Dumnezeu şi iubitori de popor.

Iar acum te plângi că după război nu mai există eroi şi eroism. Această generaţie a vremurilor de pace îţi seamănă, spui tu, cu o adunătură de lipitori ce se înghesuie la desfătarea pământească odrăslită din sângele eroilor şi mucenicilor balcanici. Dar s-a terminat, oare, războiul? În cartea lui Iov scrie: „Omul este la război în această lume”. Apostolul Pavel, înainte de sfârşitul vieţii, strigă: „Lupta cea bună am luptat!”. Dacă nu e întotdeauna război cu puşti şi săbii, este război de un alt fel ‒ pentru viaţă şi pentru suflet. Un astfel de război se duce şi acum. Unul se luptă cu bolile, altul cu ispitele, altul pentru cinste şi obraz, altul pentru cei slabi şi neajutoraţi, şi aşa mai departe.

Şi oriunde este luptă, acolo trebuie să fie şi eroi. Dacă tu nu vezi eroi peste tot şi din toate părţile, asta nu înseamnă că ei nu sunt. Sunt, sunt destui. Sunt şi în casă, şi pe stradă, şi în spital, şi pe ogor: fiindcă nu toţi eroii se află între generalii acestei vieţi, ci şi între soldaţii de rând. Bucură-te în Domnul!

(Episcopul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, volumul I, Editura Sophia, Bucureşti, 2002, pp. 174-176)