Acum o săptămână, la Stăniţa (o comună din judeţul Neamţ, aflată la aproximativ 23 de km de Roman) a avut loc un Simpozion naţional dedicat unor "mari duhovnici, oameni de cultură şi păstori de suflete" originari din această aşezare mai puţin cunoscută publicului larg. Comuna Stăniţa a dat, de-a lungul timpului, cel puţin 35 de preoţi şi călugări sau călugăriţe (consemnaţi într-o cronică întocmită, acum câţiva ani, de Pr. Florin Ţuscanu), unii dintre ei foarte cunoscuţi, precum Părintele Ioanichie Bălan (1930-2007) de la Mănăstirea Sihăstria, Părintele Vichentie Mălău (1887-1945) de la Mănăstirea Secu, Părintele Costache Buzdugan (care a fost, vreme de 15 ani, consilier cultural al Arhiepiscopiei Iaşilor) ori, actualmente, IPS Ioachim, Arhiepiscop al Romanului şi Bacăului, sau stareţa Mănăstirii Văratec, Maica Iosefina Giosan. Mai mult, în localităţile din apropierea Stăniţei s-au născut şi alte binecunoscute personalităţi bisericeşti, cum ar fi Părintele Iachint Unciuleac (1924-1998), fost stareţ al Mănăstirii Putna, născut în satul Mănăstirea, sau IPS Ciprian, Arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei, născut la Suhuleţ. E, aşadar, o zonă binecuvântată, un loc în care mă retrag ori de câte ori am ocazia, în casa bunicii mele, Elena (Domnul să o odihnească în pace!), un spaţiu în care gust dintr-o tihnă asemănătoare cu cea din mănăstirile în care rugăciunea nu încetează niciodată. De altfel, deşi sunt romaşcan de origine, eu mă consider mai degrabă fiu al Chicirei, unul dintre satele componente ale comunei Stăniţa (din acest sătuc, acum de doar vreo 60 de familii, s-au îndreptat, cu ani în urmă, către mănăstire, şi două tinere care acum sunt maici în obştea mănăstirii ieşene Frumoasa). Spun că sunt fiu al acestor locuri pentru că aici am copilărit, aici am învăţat, sub îndrumarea bunicii, să mă rog, să fac metanii, să postesc, să citesc din cărţi sfinte... Tot aici m-am spovedit pentru prima dată şi m-am împărtăşit – cu alte cuvinte aici m-am născut întru Hristos. Iar dacă ar fi să-mi evaluez din perspectivă cristică viaţa de până acum, aş putea spune că, pentru mine, Betleemul Iudeii este Chicirea Stăniţei, Nazaretul este Romanul, Taborul este Mănăstirea Sihăstria şi, dacă azi aş trece la Domnul, aş spune că Iaşul îmi este Ierusalim.

La Simpozionul amintit mai sus, am evocat prima mea întâlnire cu Părintele Ioanichie Bălan. Era în luna decembrie a anului 1996. Veneam după câteva luni de frământare, în care luasem decizia de a-mi schimba viaţa (o dată cu depărtarea de locul copilăriei, mă depărtasem şi de Dumnezeu). Deşi încă eram student la Filosofie, în ultimul an, luasem decizia de a studia Teologia. Mă retrăsesem, de câteva zile, la Mănăstirea Sihăstria, acolo unde tot gustam, cu nesaţ, din lumina taborică ce înconjura chipul Părintelui Cleopa Ilie. Doream cu ardoare să mă spovedesc (n-o mai făcusem de cel puţin 10 ani!) şi am îndrăznit să merg la Părintele Ioanichie, pe care-l ştiam că e din comună cu noi. M-a primit, atunci când mi-a venit rândul, dar a fost categoric cu mine: "Dacă ai televizor în cameră, nu avem ce vorbi". M-a izbit intransigenţa sa cu privire la acest mijloc de comunicare. Mai târziu, ca în privinţa multor altor subiecte, aveam să-i dau dreptate: multe suflete au fost vătămate prin intermediul televiziunilor care, cu excepţiile de rigoare, promovează mai degrabă valori şi atitudini imorale, necreştineşti. Mi-a acordat, apoi, interviul pe care mi-l doream pentru revista "Strict studenţesc" (la acea vreme, singura publicaţie a studenţilor din Iaşi), dar m-a refuzat când a fost vorba să mă spovedească: "N-am timp să spovedesc, eu trebuie să scriu cărţi; poporul acesta are nevoie de cărţi!". A fost un alt cuvânt greu de digerat pentru mine şi pe care nu l-am înţeles atunci. Bineînţeles, nu m-a lăsat fără îndrumare, ci m-a încredinţat vecinului său, Părintele Serapion, care tocmai se întorsese de la Muntele Athos şi care m-a primit imediat sub epitrahil.

Aş putea spune că abia în ultima vreme, când alternez timpul dedicat misiunii cu cel de la scaunul de spovedanie, încep să înţeleg ce a vrut să spună Părintele Ioanichie. E foarte important fiecare suflet în parte pe care-l poţi ajuta să (re)găsească calea către Dumnezeu, dar e la fel de important şi să arunci cuvântul Domnului ca un năvod peste lumea cea largă, ca măcar pe vreunul dintre cei risipiţi să-i pescuieşti. Părintele Ioanichie Bălan este unul dintre cei care au fructificat la maximum "talantul" scrisului. A fost un adevărat jurnalist creştin, sensibil la orice oportunitate de a consemna vieţi de sinaxar, dialoguri sau întâmplări cu oameni îmbunătăţiţi şi bineplăcuţi lui Dumnezeu. Într-un fel, este urmaşul Părintelui Nicodim Măndiţă, neobositul misionar din perioada interbelică şi din prima parte a dictaturii comuniste (în timpul unui regim care limitase drastic tipărirea şi difuzarea de publicaţii "mistice", acest Părinte a dezvoltat o impresionantă reţea de difuzare ilegală de carte religioasă; când au fost arestaţi membrii reţelei, în 1964, autorităţile comuniste au descoperit peste 500.000 de volume în patru depozite clandestine).

Părintele Ioanichie Bălan a scris, în plin regim ateu, lucrări precum "Patericul românesc" sau "Convorbiri duhovniceşti", iar după 1990 a avut ideea de a iniţia serii precum "Ne vorbeşte Părintele Cleopa". Este unul dintre cei mai traduşi scriitori bisericeşti de la noi, dintre zecile de titluri publicate, lucrarea sa cea mai tipărită este "Viaţa Părintelui Cleopa", cartea fiind tradusă în limbi precum engleza, franceza, italiana, greaca, rusa, sârba, poloneza, finandeza, chineza sau araba! Şi Părintele Nicodim Măndiţă, şi Părintele Ioanichie Bălan trebuie lecturaţi, înţeleşi şi apreciaţi în contextul specific epocii în care şi-au desfăşurat lucrarea. Ei pot fi imitaţi şi urmaţi ca râvnă şi ca inteligenţă duhovnicească, ca spirit jurnalistic şi ca mod de a identifica priorităţi misionare de strictă actualitate, fructificând curajos puţinele posibilităţi editoriale ale acelor timpuri. Depinde de noi, cei de azi, să facem din radio, TV, ziar, internet tot atâtea locuri în care omul să întâlnească cuvântul lui Dumnezeu. Dar să nu ne mărginim doar la aceste mijloace de comunicare, deja clasice. Spre exemplu, de câteva luni de zile, un preot din zona Bacăului, trimite la sute de persoane mesaje pe telefonul mobil conţinând câte un scurt cuvânt de folos. Alţi creştini inventivi au ales să picteze pe blocul în care locuiesc câte un cuvânt din Sfânta Scriptură sau dintr-un Părinte contemporan. Ce alte mijloace, mai "nonconformiste", de binevestire a Împărăţiei mai cunoaşteţi? Aş fi foarte bucuros dacă mi le-aţi împărtăşi pe adresa sturzuconstantin@gmail.com. La cum a evoluat comunicarea, mai ales din punct de vedere tehnic, cred că un inventar al tuturor posibilelor câmpuri misionare este extrem de necesar pentru oamenii Bisericii.