Dorinţa mea a fost să întemeiez o mănăstire în duhul Cuviosului Siluan. Dar, până astăzi, aud că tentativa mea are cu caracter curat utopic. Îmi spun unii. „A-ţi birui în sine naţionalismul este cu neputinţă.”- „Dar atunci,” gândesc, „mântuirea este cu neputinţă.” Dacă eu sunt naţionalist şi creştin după credinţă, atunci îngustez pe Hristos până la conceptul acesta – „naţionalitatea”! Înţelegeţi pentru ce îmi este cu neputinţă să primesc această îngustare, şi de ce îmi este o mare mângâiere faptul că, deşi noi suntem un mic grup – suntem unsprezece naţionalităţi. În rugăcinea lui Siluan, care tot timpul cheamă a ne ruga pentru întreaga omenire de la început până la sfârşit – bineînţeles că nu se află niciun naţionalism. Toate aceste dezbinări naţionaliste nu au fost decât urmarea căderii în păcat. Noi nicăieri nu vedem o propovăduire creştină a urii. Înseamnă că în credinţa creştină este vorba nu de lepădarea altor naţionalităţi, ci de a birui această limitare printr-o suire către rugăciunea cea din Ghetsimani.

(Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol I, Editura Accent print, p. 34)