O paternitate exemplară și civilizația democratică

Sunt convins că, la Judecata de Apoi a Neamului românesc, Vodă și fiii săi vor ședea pe scaunul care judecă pe dregătorii care cred că morala este facultativă iar iubirea de popor o toană între două dineuri oficiale. Poate că, înroșind Arcul de Triumf și Palatul de la Mogoșoaia – nădăjduiesc într-un roșu fără coloranți de partid – vom înțelege cât preț de sânge s-a plătit pentru libertatea de acum.

Pentru multe publicații de alcov politic ca și pentru mulți, parcă prea mulți politicieni și vectori de imagine, gestul lui Vodă Brâncoveanu poartă stigmatul fanatismului. Într-o societate a beizadelelor corigente și umflate în orgolii și a politrucilor expandați în pedagogie socială precum pandemia în raportări, pare inutilă amintirea Brâncovenilor. Și totuși... De curând Parlamentul a adoptat (în 26.04.2020, cu 284 voturi pentru și 40 de abțineri în Camera Deputaților) legea privind ca ziua de 16 August să fie asumată drept „Zi națională pentru comemorarea martirilor Brâncoveni și de conștientizare a violențelor împotriva creștinilor”. Dintre manifestări, iluminarea în roșu a unor clădiri ale Administrației (Parlament, Guvern, sediile autorităților administrației publice centrale și locale) și a două monumente (Arcul de Triumf și Palatul Mogoșoaia) îmi par o lecție de asumare. Lipsesc unele clădiri. Dar asta și pentru că lipsesc oameni. Nu mă gândesc acum la sforăriile tipice ale curții valahe în colaborare cu distinsa fabrică de mucavale voievodale de la Stambul. Doar punctele cardinale ale Stambulului se schimbă. Nu și Curtea valahă, pe orice râu se va dezvolta ea în istorie. Mărturisesc, însă, că mie îmi pare că Brâncoveanu, prin gestul său asumat creștinește, a redat Constantinopolul creștinilor. A dovedit, și nu doar pentru atunci, că plămada bizantină autentificată de martiraj nu a pierit. Nu avem de a face cu un tată împietrit. Ci cu unul care asumă alternativa dureroasă a morții în detrimentul celei absolut ucigașe de suflet: ruperea de Evanghelia lui Hristos! Nici Constantin, nici Ștefan ori Radu ori mai micuțul Matei nu sunt victime ieftine a unui tată inconștient.

Cine știe cum i-a școlit Vodă pentru a fi voievozi cred că intuiește de ce avem de a face astăzi cu o clasă politică rănită de lipsuri. Nu doar culturale. Știm cum rosteau cuvinte de înălțătoare teologie fii lui Brâncoveanu. Inimitabil, Radu Brâncoveanu rostea: „De suntem răniți de moarte, sau chiar morți, coasta cea împunsă a Mântuitorului fie-ne mormânt! Și chiar vii de suntem, să murim la Tronul vieții, la Crucea cea purtătoare de viața. Să alergăm cu toții și, lăsând toată grija cea lumească, să cădem cu suspinuri și lacrimi la picioarele cele pironite ale Dumnezeului celui Răstignit. Să ne aruncăm în brațele Crucii, pentru ca lumea să se răstignească întru noi și noi lumii. Să ne afundăm întru acea „Mare Roșie”, pentru a fi numărați cu aceia „care și-au înălbit hainele lor in sângele Mielului”. Să alergăm cât mai iute, cu grăbire să ne sârguim, ca să aflăm în țarina cea arată – comoară, în pământul cel binecuvântat – sămânța cea aleasă, în izvorul vietii – apa cea plină de har, în ocări – cinstirile, în pălmuiri – biruințele, în învinuiri – iertarea, în trestie – sceptrul, în urâciune – frumusețea, în nenorociri – fericirea, în împrejurări grele – norocirea, în prigoane – pe Dumnezeu, în moarte – viața. Amin” (toate cuvintele lor, în vol. Cuvintele fiilor lui Brâncoveanu, Ed. Sophia, 2014, 96 pg.). Nu cred că vorbim de o inconștiență în asumarea martiriului.

Dacă este să zăresc o inconștiență, o văd în mâinile înmănușate în satin ori mătase – de, după buget monșer – care încercau să ascundă petele de sânge de pe mâinile reprezentanților diplomatici la Stambul. Ai marilor puteri de atunci. Și de acum. Camuflarea în democrație și diplomație a non-combatului dinaintea morții creștinilor nu e nouă, așadar. Cum Nero, văr primar al tuturor dictatorilor indiferent de longitudine și latitudine geografică ori istorică și-a transmis virusul de indolență și lipsă totală de scrupule tuturor acelora care caută în creștini ținte pentru ratingul lor. Nu doar politic. Ce n-au intuit niciodată indivizii prezenți la decapitarea Brâncovenilor – inclusiv a lui Vodă și a Sfetnicului Ianache – este cum se vor transfera din linia unei dinastii pământești într-o dinastie cerească bărbații-copii și copilul-bărbat, cum era dese ori Brâncoveanu Vodă. Revin cu o mărturie. Cu mult înainte de canonizarea lor, când se apropia 16 august, în pomelnicele multor români Brâncovenii apăreau ca niște morți ai familiei. Pentru că ei trecuseră pe tronul din inima acelora care mai citesc istorie și o și iubesc când scoate la iveală astfel de icoane. Sigur că 40 de abțineri în Camera Deputaților este semn de democrație. Geo Bogza spunea că unanimitate și abțineri nu se pot înregistra decât în cimitir. Mai ales când e vorba de lucruri pe viață și pe moarte. Și nu cred că Brâncovenii sunt cei care i-au făcut pe democrați să se abțină. Ci faptul că, prin asumarea unei astfel de Legi, România recunoaște public că încă mai avem prigonire a creștinilor. Asumă pentru prima dată, nu prin spectacole ieftine și de propagandă – sper din toată inima – ci cu demnitate voievodală dramele din comunism, prigonirile părinților și bunicilor, segregarea din timpul multor ani de istorie încă nescrisă și, deci, neasumată. Nu un Raport de țară asupra comunismului ne va vindeca. Ci modificarea raportului cu oricare, absolut oricarem ideologie care pune în pericol libertatea de a spune: Da, sunt creștin! Legea aduce aminte că nu doar un tată, Brâncoveanu, ci mii de tați au fost înjosiți în campanii publicitare deșuchiate atunci când ni s-au prezentat – nu chiar foarte de mult, să ne înțelegem – părinți alcoolici, violenți și rău educați ca motive pentru lărgirea definirii familiei. Și mănușile îmbrăcate în satin ori mătase au aplaudat din vârful degetelor care deseori au ținut în ele condeiul trădării morale a propriului popor. 

M-am întrebat mereu de ce moartea creștinilor din Sudan ori Ciad, răstignirile din Pakistan ori genocidul coordonat al creștinilor din Siria nu sunt pe pagina primă a agențiilor de știri. Și n-am putut bănui decât că democratizarea comunicării a dus la pierderea adevărului pe treptele propagandei. Sper din toată inima mea creștină ca niciodată ziua Brâncovenilor să nu fie folosită de penibilul propagandei de partid pentru a răni oameni, pentru a înfiera pe aceia care nu cred ca noi. Indiferent care le sunt crezurile. Unele numai trupești. Dar nădăjduiesc să descopăr un Stat român suficient de puternic ca atunci când proprii săi cetățeni, deloc întâmplător creștini, sunt maziliți de gealații guralivi ai Fanarelor ce neguțătoresc libertatea să nu alcătuiască dimpreună cu aceia galeria trădării creștinismului. Sunt convins că, la Judecata de Apoi a Neamului românesc, Vodă și fiii săi vor ședea pe scaunul care judecă pe dregătorii care cred că morala este facultativă iar iubirea de popor o toană între două dineuri oficiale. Poate că, înroșind Arcul de Triumf și Palatul de la Mogoșoaia – nădăjduiesc într-un roșu fără coloranți de partid – vom înțelege cât preț de sânge s-a plătit pentru libertatea de acum.

Într-un comentariu dureros de mediocru la știrea de pe Agerpres care anunța instituirea acestei Zile, un cetățean scria că e o zi bună să manifestăm împotriva sarmalelor și altor produse culinare, îmbolnăvind cu bășcălie grosieră martiriul atâtor oameni. Am înțeles că, înainte de a avea o Zi atât de importantă în planul mărturiei de sens a României, avem nevoie de români să o înțeleagă. Care să citească și alte cărți decât cele de bucate...

De la același autor

Ultimele din categorie