Am întâlnit în viaţă o pildă de soţ adevărat şi autentic, care m-a cutremurat. A trăit aici, prin părţile noastre, un domn adevărat, care în firea sa purta întreaga desăvârşire omenească, cu ajutorului harului lui Hristos. La vârsta de treizeci de ani a socotit că este pregătit să facă pasul spre căsătorie. Ca un adevărat creştin, a stăruit cu multă rugăciune şi cerere la Domnul nostru să-l lumineze şi să-l ajute în scopul său. Şi-a întors cugetarea spre cuvintele Scripturii: „femeia bărbatului de la Domnul se rânduieşte” (Pilde 19,14).

S-a hotărât, aşadar, să se însoare. Era încredinţat că persoana care i-a fost peţită fusese trimisă de Dumnezeu. S-a făcut cu multă evlavie nunta, de vreme ce au fost ţinute toate rânduielile noastre creştineşti. Chiar dacă soţia sa era mai tânără decât el cu zece ani, nu a ţinut seama de aceasta, având credinţă statornică în pronia dumnezeiască. Deseori se purta cu ea ca şi cum ar fi fost fata lui. Plină de viaţă, ea făcea şi mici greşeli, însă pe el niciodată nu-l preocupau acestea, căci era copleşit de iubire. Pentru că avea afaceri însemnate în străinătate, îndatoririle obşteşti l-au obligat să se mute acolo. Cu rugăciune şi crezând totdeauna în atotmântuitoarea pronie a lui Dumnezeu, şi-a luat soţia împreună cu el. Însă după puţină vreme tânăra soţie a început să fie nemulţumită. Bănuia că soţul ei a luat-o împreună cu el ca s-o despartă de mediul ei. El a încercat atunci să o liniştească, dar n-a reuşit. Şi soţia a plecat, întorcându-se singură în Grecia.

A voit mai apoi să trăiască libertatea, potrivit patimilor şi obişnuinţelor pe care le deprinsese. Unii oameni „de meserie” au sfătuit-o spre cele rele şi a ajuns să lucreze într-un cazinou ca femeie uşoară. Soţul, desăvârşit şi mărturisitor, nu a încetat să se roage şi să se neliniştească duhovniceşte pentru ea în fiecare zi. Rugăciune sa, sau mai curând strigătul său către Dumnezeu era totdeauna acelaşi: „Doamne al meu, voi stărui să te silesc pentru soţia mea. Sfânta Ta învăţătură că «femeia bărbatului de la Domnul se rânduieşte» nu se va stinge niciodată din fiinţa mea. Ascultă rugăciunea mea, cererea mea, mijlocirea mea. Ce dacă, Doamne al meu, a căzut în înşelare o tânără copilă? Eu mă rog pentru ea şi nu voi înceta să plâng «în faţa Ta ziua şi noaptea». O voiesc pe soţia mea. Eu, Doamne al meu, o iert. Tu nu o vei ierta? Nu o vei tămădui? Pentru ce, Atotbunule Stăpâne, «negrăita» Ta chenoză nu ai ieşit căuându-l pe cel «pierdut», pe cel «rătăcit», pe cel bolnav? Mărturisesc în faţa bunătăţii Tale că nu voi înceta să Te necăjesc, dacă nu îmi dai înapoi soţia legiuită”.

A continuat acest erou timp de doi ani să se roage, să plângă, silind milostivirea preadulcelui nostru Mântuitor Iisus Hristos. În acest timp al stăruinţei sale harul a lucrat. A trezit-o pe fată din căderea şi pierzania ei şi a făcut-o să mărturisească cu suspine: „Dumnezeu trebuie să facă acum alt iad, pentru că acesta care există este prea mic pentru mine!”. Cu sfială, fără curaj, s-a hotărât să-i scrie o scrisoare  soţului care plângea: „Nu îndrăznesc să te numesc soţ, nu am dreptul; însă, dacă mă întorc, mă vei primi fie şi ca pe o slujnică?”. Numaidecât ce acesta a primit scrisoarea, s-a şi înseninat şi a fost încredinţat că a sosit momentul sfârşitului chinului lor. I-a răspuns cu fireasca sa tandreţe: „Iubirea mea, de ce ţi-ai pierdut curajul? Nu te-am trimis eu în vacanţă şi-mi aşteptam cu nelinişte soţia? Iubirea mea, când te vei întoarce în braţele mele?”.

După scrisoarea de răspuns, ea a prins curaj şi i-a scris: „Vin de îndată”. S-au înţeles asupra zilei sosirii şi a aşteptat-o la aeroport. Imediat ce ea a coborât şi l-a întâlnit, a căzut jos şi a început să se lovească, plângând tânguitor. Atunci a luat-o în braţele sale şi mângâind-o au ajuns la automobilul lor. A aşezat-o lângă el; o mângâia neîncetat, încercând să o înduplece să nu-şi mai amintească nimic din cele trecute şi spunându-i: „Pocăinţa pe toate le vindecă, de vreme ce ne vom ruga împreună”. Cu această tandreţe şi delicateţe a sosit noaptea. Numai ce a închis ochii acest erou al jertfirii de sine şi al iubirii, că „a fost răpit în vedere duhovnicească şi a ajuns până la al treilea cer”. Nu putea să descrie şi să istorisească cele de care a fost învrednicit de harul dumnezeiesc. A văzut cetele sfinţilor, „bunătăţile cele nepieritoare ale celor mântuiţi”, şi întreaga iubire dumnezeiască, care l-a ţinut în extaz. Atunci cu adevărat mi-am prihănit ticăloşia mea și mi-am spus: te lauzi în deşert, călugăre, cu viaţa ta, de vreme ce acesta, cu o singură jertfă, a fost ridicat până la „al treilea cer”. Iată o pildă şi o icoană de soţ şi bărbat adevărat. După această întâmplare, fata s-a dovedit a fi o soţie desăvârşită (ideală).

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, Iaşi, pp. 131-133)