Noile măsuri impuse de autorități pe care Biserica Ortodoxă Română, din grija sa părintească față de toți fiii și fiicele ei duhovnicești și le-a însușit, solicită izolarea – ca metodă de încetinire a răspândirii panepidemiei de coronavirus. Slujbele bisericești sunt săvârșite în sfintele locașuri doar în prezența slujitorilor lor. Populației i s-a cerut să evite ieșirea din locuință, în afară de situații de maximă necesitate.

Meditând asupra vocației ființei umane constatăm că, prin însuși actul creației sale, omul este o ființă socială sau comunitară. El a fost creat spre comuniune, în iubire și dăruire. Singurătatea, izolarea, însingurarea sunt pentru el stări nefirești. Teologul occidental Paul Evdochimov a avut perfectă dreptate spunând că, „dintre toate suferințele, pentru ființa umană, cea mai grea este singurătatea”, iar Sfântul Ioan Gură de Aur numea un prieten bun și confident a fi „un al doilea eu” alături de care omul poate înfrunta frigul sau gerul, singurătatea și străinătatea – dar în lipsa căruia nici bogăția și nici belșugul nu îl împlinesc și nu îl mulțumesc pe om.

Izolarea în propria locuință perioade mai îndelungate, așa cum se preconizează a fi și cea pe care o parcurgem în aceste zile, poate crea stări psihice delicate, mergând de la plictiseală și descurajare la deznădejde și depresie, sentimentul inutilității și al lipsei de sens, al devalorizării, vidului existențial și eșecului ontologic.

Psihologi, psihiatri și psihoterapeuți au propus soluții pentru depășirea emoțională a stării de izolare: elaborarea unui program clar, pe zile, ore și activități cât mai variate și respectarea lui, cultivarea pasiunilor, lectura, audiția de muzică reconfortantă și vizionare unor filme sau seriale cu scop de destindere.

În plan duhovnicesc, întregim aceste recomandări cu sfaturile Sfântului Paisie Aghioritul, viețuitor în Sfântul Munte Athos – Grădina Maicii Domnului. El s-a mutat la Domnul în anul 1994 și a fost canonizat de către Patriarhia Ecumenică în anul 2015.

Bătrânul Paisie a fost o icoană a iubirii, blândeții și bunătății. Sutelor de pelerini care îl vizitau la colida sa modestă le oferea, prin cuvânt și faptă, liniște și pace sufletească. Tineri sau bătrâni, bolnavi sau sănătoși, credincioși sau atei, rockeri sau yoghini, pe toți îi primea cu dragoste de părinte și îi întorcea la adevărata viață, cea spirituală. Cu dragostea care l-a caracterizat la modul subim, el spunea: „Atunci când văd un oarecare bărbat în vârstă, îmi zic că acesta este tatăl meu. Când văd o bătrână, îmi spun că aceasta este mama mea. Iar când văd un copil mic, îl privesc ca pe nepoțelul meu. Pe toți îi iubesc. Pentru toți mă bucur, iar pentru alții mă doare. Știi ce înseamnă aceasta? Potrivit cu cazul ce-l întâlnea, se făcea ca unul dintre aceștia, adică se făcea și copil, și frate, și tată, și bunic. Iar această dragoste sinceră a sa îl ajuta pe cel care se apropia de el să sufere schimbarea cea bună, să primească cuvântul lui Dumnezeu și să trăiască potrivit lui”[1].

Sfaturi ale Sfântului Paisie pentru o zi reușită și o viață împlinită

Totul începe din familie și se desăvârșește în sânul acesteia. Pentru Sfântul Paisie, familia are un rol fundamental în viața și în mântuirea omului. Soții trebuie să „se odihnească sufletește unul pe celălalt” și să se întreacă în fapte de iubire și dăruire, cu scopul mântuirii personale și al mântuirii casei lor.

Din acest motiv, în vremuri de încercare, soții, pe de o parte, iar pe de altă parte, părinții și copiii sunt datori să întărească legătura lor de iubire și întrajutorare. Mai mult decât oricând, în momentele de cumpănă, soții sunt datori să rememoreze amintirile lor frumoase de viață, în mod deosebit cele legate de viața spirituală a lor și a familiei în care trăiesc.

Pe lângă comunicarea de calitate prin care să își împărtășească gândurile cele mai înalte și curate, părinții trebuie să cultive o relație de iubire necondiționată și responsabilă îndrumare spirituală față de copiii cu care Dumnezeu le-a binecuvântat viața. Împreuna- viețuire perioade mai îndelungate și fără întrerupere însemnă un bun prilej de a oferi copiilor un exemplu de familie binecuvântată, sfaturi pentru viața lor viitoare. De altfel, Sfântul Paisie considera că sufletele copiilor, mai ales la vârste fragede, sunt ca niște casete goale pe care părinții le înregistrează. Ceea ce este înregistrat, tot aceea este și redat. Dacă ai înregistrat pe ele muzică religioasă, nu vor reda muzică lumească. Dacă, dimpotrivă, pe ele a fost înregistrată muzică pierzătoare de suflet, pe aceasta o vor reda.

Pe de altă parte, și copiii sunt datori, la rândul lor, să caute apropierea și comuniunea cu părinții care i-au născut și i-au crescut. Având, acum, mai mult timp la dispoziție, ei pot să ceară sfaturi de viață, îndrumări de suflet de care să țină cont mai târziu. La fel de frumos spunea Sfântul Paisie că acei copii care ascultă de părinții lor se află într-o stare de har: „Cu cât mai mult respect au copiii față de părinți, de dascăli, de cei mai mari, în general, cu atât primesc mai mult har dumnezeiesc. Și cu cât sunt mai neîmblânziți, cu atât sunt mai părăsiți de harul lui Dumnezeu”[2].

Ziua trebuie începută cu rugăciune și cu câteva momente de meditație. Rugăciunea este numită de Sfântul Paisie „oxigenul sufletului” [3]. Rugăciunea în comun a părinților, dar mai ales a mamei, considera Cuviosul Părinte, deoarece se face din inimă și cu durere, este repede auzită[4].

Soților, duhovnicul athonit le recomanda să își consacre un răgaz zilnic în care fiecare să se cerceteze pe sine însuși, modul în care a petrecut ziua: în tot mai mare apropiere de Dumnezeu prin fapte bune sau în îndepărtare de El, prin păcate și patimi. Iar pentru toate, fie bune, fie rele, să se pocăiască. Momentul cel mai potrivit pentru acest dialog interior îl constituie momentul culcării, noaptea, în pat: „Când ne întindem, spunea duhovnicul athonit, mult ajută să ne facem semnul crucii pe pernă, să ne încrucișăm mâinile, să ne întoarcem puțin pe partea dreaptă și să ne cercetăm pe noi înșine, dacă suntem gata sau nu pentru cealaltă viață. Căci de unde putem ști, dacă adormind, ne vom mai scula. Așa cum suntem întinși, cu aceste gânduri despre moarte, este bine să rostim și câteva tropare ale slujbei de înmormântare și apoi neîncetat rugăciunea, fiindcă toate acestea ajută la sfințirea sufletului nostru”[5].

În timpul zilei, fiecare trebuie să îți desfășoare munca sau activitățile sale ca sub privirea lui Dumnezeu, având convingerea că tot ceea ce face este văzut și răsplătit de Părintele Ceresc.

Pe parcursul zilei, creștinul poate însoți lucrarea sau ascultarea sa cu rugăciunea lui Iisus, atât de folositoare și aducătoare de mângâiere și alinare. De folos îi este și lectura duhovnicească, mai ales înainte de rugăciune, căci aceasta „încălzește sufletul și alungă grijile zilei. Și atunci, cu sufletul eliberat și transportat în duhovnicească atmosferă dumnezeiască, mintea se mișcă nerăspândită. Cu un text din Evanghelie sau din Pateric, care are bucățele mici, dar tari, mintea se transpune în spațiul duhovnicesc și nu mai aleargă”[6].

De asemenea, printre treburile cotidiene și pentru a nu fi total acaparați de acestea, Sfântul Părinte recomanda ca părinții să caute să afle un ceas de liniștire, o oră de meditație asupra vieții sale lăuntrice. „În viața duhovnicească, spunea el, ajută foarte mult liniștirea. Este bine ca fiecare să aibă o oră pe zi de liniștire, pentru a se cerceta pe sine, a-și cunoaște patimile sale și a se nevoi să le taie, pentru a-și curăți inima”[7].

Preocuparea esențială, alături de gândirea neîncetată la Dumnezeu și împlinirea faptelor bune, a virtuților creștine prin care soții să își demonstreze dragostea și ajutorul, iar copiilor să le ofere un model înalt de viețuire creștină – și ca o dovadă a acesteia – este cultivarea rugăciunii pe care am văzut că blândul duhovnic o considera „respirația sufletului”. Creștinul și monahul, învăța el, nu respiră prin plămâni, ci prin rugăciune.

Momentul cel mai potrivit pentru rugăciunea întregii familii îl constituie clipele de liniște ale serii. Cu multă delicatețe și noblețe sufletească, Părintele sfătuia: „Cei mari trebuie să se poarte cu noblețe. Ei să rostească toate rugăciunile de seară, iar copiilor lor să le spună: «Dacă vreți, puteți rămâne și voi puțin». Atunci când copiii sunt mai mărișori, familia poate avea un program de rugăciune. De pildă, cei mari să se roage cincisprezece minute, iar copiii două sau cinci minute și, dacă vor, se pot ruga și mai mult. Dacă părinții îi vor ține pe copii la toate rugăciunile de seară, aceștia se vor revolta. Nu trebuie siliți, pentru că ei nu au înțeles încă puterea și valoarea rugăciunii”[8]. Și tocmai pentru a nu-i îndepărta pe copii de rugăciune, el recomanda ca „mamele, fără să-i silească pe copii, trebuie să-i învețe de mici să se roage”[9], iar atunci când vor crește „să nu impună copiilor un canon de rugăciune, ci fiecare mamă să caute singură să vadă cât poate rezista copilul ei”[10].

Atât pentru părinți, cât și pentru copii, învăța Cuviosul Paisie, grija nu trebuie să fie de a se ruga mult, ci intens, din profunzimile inimii lor, odată ce „chiar și un suspin pentru durerea celuilalt este o rugăciune din inimă; adică echivalează cu ore de rugăciune”[11].

Rugăciunea este respirație sufletului și, precum trupul nu poate exista fără hrană materială, tot așa, nici sufletul nu poate ființa fără hrana spirituală, pe care i-o oferă rugăciunea. Fiind dialogul sufletului cu Părintele său Ceresc, ea îi dă omului sentimentul că nu este niciodată singur, aruncat în întuneric, într-o mare învolburată, în plină furtună. Cineva este permanent cu el, ajutându-l, salvându-l și ocrotindu-l, iar acel Cineva este Cel pe care sufletul în cheamă și către Care strigă în rugăciunea sa. Mai ales în vremuri de necaz, rugăciunea trebuie făcută cu pocăință și lacrimi. Despre acestea, Părintele Paisie spunea că „un suspin cu durere, din adâncul sufletului, face cât două găleți de lacrimi”[12].

Pocăința trebuie să însoțească fiecare gând, vorbă și faptă a creștinului, și nu doar pe cele rele, ci și pe cele bune și curate, pentru că nu au fost făcute mai demult și nici măcar acum nu le facem deplin. Prin pocăință, considera Sfântul Paisie, „omul se rebotează, renaște”[13]. Cu ajutorul ei, omul se poate mântui chiar într-o clipă: „Viața duhovnicească nu are trebuință de ani. Într-o secundă, cineva se poate muta din iad în Rai, dacă se pocăiește. Omul este schimbător. Se poate face înger, dar se poate face și diavol. Măi, măi, măi, ce putere are pocăința! Absoarbe harul dumnezeiesc. Un gând smerit să-și aducă omul în minte și s-a mântuit. Un gând de mândrie să-și aducă și s-a dus, s-a pierdut, dacă nu se pocăiește și îl află moartea așa. Desigur, gândul smerit trebuie să fie însoțit și de suspinul lăuntric, de zdrobirea lăuntrică”[14].

Așadar, mijloace eficiente de depășire a stărilor psihice create de distanțarea socială și izolare sunt: comunicarea, dragostea necondiționată și ajutorul între membrii familiei restrânse, dar și a „marii familii” – comunitatea, parohia; cercetarea de sine și pocăința; lectura duhovnicească și rugăciunea comună.

Ca răspuns la  problemele lumii contemporane, Sfântul Paisie Aghioritul recomanda: „Simplificați-vă viața și stresul va fugi[15]”. Iar acest lucru se poate împlini cultivând „arta de a aduce gândul cel bun”[16], prin înfruntarea duhovnicească a tuturor evenimentelor vieții, adică înțelegându-le dintr-o perspectivă duhovnicească profundă. Iar aceasta, înseamnă, în ultimă instanță, „să faci ceea ce te odihnește duhovnicește, numai să fii alături de Hristos”[17].