Motto: „Orașul și oamenii își trăiesc viața de zi cu zi, care pentru mine este o sărbătoare.” (Pr. Alexander Schmemann)

Suntem în parc. În jur, o populație pestriță, oameni și porumbei. În timp ce păsările ciugulesc boabele de arpacaș sau firimiturile de pâine, inimile oamenilor ciugulesc știri, griji, dureri și speranțe. Mai aproape, parcă, de specia păsărilor, copiii: la fel de agitați, zburătăcesc din mâini, picioare și guri, prin tot parcul…

Doar inima unui preot, care s-a oprit și el pe o bancă să-și odihnească trupul bolnav, ciugulește altceva; acel bob de grâu care în sufletul omului se face zbor: Numele Mântuitorului. Un zbor ale cărui aripi nevăzute pătrund, discret și cu duiosie, lumea în care bat inimile celorlalți oameni din parc. Căci părintele împarte cu ei, în taina inimii, mila și pacea Domnului său. Furișând o altă plămadă în făina cenușie a zilei, ca s-o ușureze de greul ei…

Chemând Numele lui Hristos printre copii și păsări, preotul își simțea inima un porumbel care aduce boabe de dragoste din cer, pentru inimile oamenilor. Dar e firesc, gândi el, cu asta se ocupă un preot, e rostul lui: să cheme harul peste oameni prin rugăciune și să-i cheme pe oameni să se deschidă harului, prin predică. De aceea și acum, pe o bancă din parcul orașului, ca oriunde, face liturghie: în cântecul inimii lui către Dumnezeu, oferă Cerului, ca pe o pasăre ce a uitat să zboare, viața aceastei lumi vlăguite de neputințe, temeri și griji… Ca s-o întoarcă Pământului, cu o fărâmă din bucuria lui Dumnezeu în ea… 

De fapt, preotul e în drum spre spital. S-a oprit în parc pentru că se simțea rău. Și ca să mai arunce o privire pe hârtiile pentru internare: dacă sunt toate, dacă sunt în regulă… Dar, văzând bucuria copiilor și a păsărilor, a uitat de ele; a uitat de hârtii și și-a adus aminte de viață… Până ce fețele ruinate ale unor bătrâni l-au adus înapoi, în lumea adeverințelor și a spitalelor… 

Dar, din sacoșa ce o avea, n-a scos vreun act, ci Noul Testament. L-a deschis unde era semnul și a început să citească din Apostolul ce urma: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai  în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume!”.

Cuvintele s-au dus în adâncul ființei, izvorând un suspin…. Slavă Domnului, gândi el, că atâta timp cât inima îmbrățișează Crucea cu Numele lui Iisus, rămâne liberă față de această umbră grea ce apasă pe sufletele oamenilor, le întunecă și le răpește sărbătoarea vieții… Această umbră a Împărăției lui Dumnezeu care este acum, biata noastră lume căzută…

Preotul zâmbi: Numele Domnului adusese în inima lui ceva din puterea eliberatoare a Crucii, despre care scria Apostolul Pavel. Și privind acum parcul, îi vedea pe oamenii aceia osteniți sau plictisiți, străbătuți de o lumină blândă care le căuta inimile… Era pretutindeni, mai fină ca aerul, și preotul o respira cu rugăciunea lui…

O lumină pe care o sorbeau spontan înlăuntrul lor copiii și păsările; și asta-i făcea să trăiască ziua ca o sărbătoare…