A fost nevoie pentru câteva zile să stau în spital, ținând companie unui tânăr care fusese supus unei intervenții chirurgicale grave. Și mărturisesc că am avut parte de așa niște experiențe și trăiri ce nu le poate cineva scrie într-o carte sau rosti într-o predică, oricât de excepționale sau „duhovnicești” ar fi ele.

Să trăiești într-un spital, când desigur nu există o familiarizare cu această formă profesională, nu este o experiență obișnuită. Vezi, auzi, înțelegi și trăiești multe lucruri pe niveluri diferite. Cunoști realități care, în afara spitalului, îți scapă din vedere. Nu că nu ar exista și în afara spitalului, dar rutina de zi cu zi te conduce la uitarea lor.

Ceea ce trăiești, în primul rând, într-un spital este faptul că oamenii, în extenuarea durerii, de cele mai multe ori devin generoși și făcători de bine. Unul vine mai aproape de celălalt. Vorbesc mai mult unul cu celălalt și cu o mai mare ușurătate. Întâmpini dorința lor arzătoare de a povesti fiecare povestea vieții lui. Să-și împărtășească experiența suferinței sale. Iar acest proces odihnește și liniștește nu doar pe cel care povestește, ci și pe acela care ascultă. Se simte fiecare solidarul celuilalt. Nu simți acea singurătate tragică a durerii. Îți spui: „Există și alții ca mine. Nu sunt singur. Suntem mulți. Ne vom lupta și vom învinge!”.

O doamnă din salonul alăturat celui în care stăteam noi, fără să ne cunoască, ne-a vorbit cu familiaritate despre experiența soțului ei în legătură cu boala ei, despre multele intervenții chirurgicale ce i-au obosit, dar care nu i-au descurajat. Încerca cu agonie să ne împărtășească nădejdea ei, faptul că merită să luptăm. Încerca prin fiecare cuvânt să ne transmită curaj, să alunge frica din inimile noastre. Într-un sfârșit, și-a deschis geanta și i-a dat prietenei mele bolnave, împreună cu un zâmbet de necrezut, un cadou foarte frumos. O ceașcă pe care o făcuse ea însăși. I-a dăruit-o cu o sărutare plină de dragoste. O altă doamnă de pe acel etaj ne privea de pe coridorul spitalului, plângând. Cine știe oare ce gândea? Pentru vreun motiv de-al ei personal curgeau lacrimile din ochii ei? Și într-adevăr așa era. Suferea pentru un caz de-al ei personal.

Multe aș putea să relatez din puținele zile ce le-am petrecut în acel loc, însă mă voi limita să expun încă două experiențe care mi-au predat o lecție foarte importantă.

Prima este despre tânărul acela pe care l-am acompaniat la spital și am stat alături de el. Suferea cumplit. Ne consola el, în loc să-l mângâiem noi. Când vezi un om că suferă cumplit din cauza bolii și a efectelor ei, și cu toate acestea să-ți zâmbească doar pentru a nu te neliniști pe tine, semenul său pe care îl iubește, atunci cu siguranță vorbim de o formă de sfințenie unde prezența lui Dumnezeu este intensă prin curaj și nădejde, jertfă și înviere.

A doua istorisire la care vreau să mă refer este una ce mi-a făcut o impresie de necrezut. Ce s-a întâmplat de fapt? S-au prezentat la spital, de nicăieri parcă, oameni ai Bisericii și nu numai – înțelegând aici faptul că respectivul bolnav nu avea prieteni, cunoscuți, rude – care nu doar că au vrut să ofere darul lor material, dar cel mai important a fost faptul că și-au dorit să rămână o noapte în compania bolnavului. Aceasta este sfințenia. Este o nădejde adâncă în faptul că Dumnezeu în zilele noastre nu a lăsat nemărturisit numele Lui. Sfințenia Lui este întrupată alături de noi, în cei răstigniți prin bolile lor, care zâmbesc cu nădejdea Învierii, dar și în cei obosiți care dau deoparte somnul lor și puținul lor timp liber pentru a sluji și a ajuta pe aproapele lor. În astfel de fapte se răspândește mirosul plăcut al Raiului.

Oameni sfinți există alături de noi, în viața noastră de zi cu zi, și nu este neapărată nevoie să poarte rasă și să aibă bărbi lungi. Nici să trăiască în nu știu care mănăstire îndepărtată. Ci sunt alături de ușa noastră. Sunt toți aceia care, în tăcere, fără bătăi de tobe și priveliști încântătoare, trăiesc iubirea de pe Crucea și din Învierea lui Hristos. Pentru aceia, viața nu este câștig și putere, ci pierdere și dăruire în numele iubirii. Spunea frumos filologul și filozoful Stavros Zoumboulakis: „Oricine caută urma lui Dumnezeu în această lume, nu o va găsi decât pe fața celor bolnavi, a celor flămânzi, a celor prizonieri, a celor străini... Oricine are răbdare cu cei neputincioși este mai mare decât toți titanii teologiei”.