Paisianismul – curent spiritual și cultural deopotrivă

Viaţa monahală în spaţiul românesc a cunoscut de-a lungul evoluţiei ei mai multe etape. Dintre acestea cea paisiană a marcat atât spiritualitatea ortodoxă, cât şi cultura românească în secolele ce au urmat. După cum știm din viaţa Sfântului Paisie de la Neamț, încă din timpul vieţuirii sale la Athos a fost preocupat de practicarea rugăciunii inimii şi redescoperirea Părinţilor filocalici, despre a căror operă auzise încă din vremea tinereţii la mănăstirile din Ucraina, Moldova şi Ţara Românească.

Privind la viaţa Sfântului Paisie vedem că ea are un parcurs foarte amplu, pe un areal vast şi abordând toate formele vieţii monahale. Dacă noviciatul a fost marcat de un stil de viaţă chinovial, uneori semiidioritmic, niciodată prinzând rădăcini într-un loc, etapa maturităţii sale duhovniceşti evoluează de la viaţa idioritmică, la traiul în doi sau trei, apoi, în scurt timp, la viaţa de obşte; de la chiliile sărăcăcioase ale Athosului strâmtorat de birurile turcilor, la cea mai mare Lavră a neamului românesc şi una dintre vestitele lavre ortodoxe.

Călăuzit de aceste trăiri şi principii de viaţă, stareţul Paisie a contribuit la redeşteptarea practicilor isihaste în comunitatea sa, iar mai târziu în comunităţile din Ţara Moldovei. Astfel, această mişcare de revigorare a spiritualităţii ortodoxe pe baze patristice din secolul al XVIII-lea este cunoscută în literatura de specialitate după numele iniţiatorului său, respectiv Paisianism. Termenul actual a fost folosit pentru prima dată de către istoricul Nicolae Iorga[1] în anul 1902, dar ucenicii stareţului se numeau între ei „paisioţi”, iar comunităţile se autointitulau „sobor paisicesc”[2] imediat după moartea stareţului.

Paisianismul a făcut obiectul mai multor studii în spaţiul românesc[3], dar şi în Occident, mai ales în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Indiferent de nivelul critic al acestora, nu putem trece cu vederea faptul că toate aceste cercetări subliniază rolul deosebit pe care paisianismul l-a avut în spaţiul ortodox, în general, şi în cel românesc în special.

Unul dintre cercetătorii acestui curent, Părintele Ilarion Felea preciza că „paisianismul[4] este renaşterea monahală şi mişcarea culturală încolţită în Academia Movileană de la Kiev, iniţiată la Muntele Athos şi desăvârşită în Moldova veacului al XVIII-lea de către călugărul Paisie Velicikovski”[5]. Autorul acestei definiţii arată că la Kiev „s-a zămislit în sufletul studentului Velicikovski dragostea de călugărie şi dorinţa desăvârşirii vieţii sale sufleteşti… prin lecturile cărţilor duhovniceşti care au aprins în sufletului tânărului idealist iubirea vieţii călugăreşti”[6]. La Athos a început efectiv activitatea de căutare şi îndreptare a traducerilor scrierilor Sfinţilor Părinţi, dar în Moldova va lua avântul care va face din paisianism un curent spiritual şi cultural deopotrivă ce va înrâuri întreg răsăritul ortodox. Acest lucru l-a determinat pe Arhim. Ciprian Zaharia să afirme că „paisianismul înseamnă toată formidabila operă de reînsufleţire a corpului ortodoxiei întregi, de insuflare a energiei spirituale noi, eliberată şi revărsată în contemporaneitate din filele acoperite de praf ale predaniei”[7].

Situat în contextul cultural european al epocii, paisianismul face notă discordantă faţă de influenţa principiilor luministe atât de puternice în această perioadă.

În acelaşi timp, se poate observa insistenţa paisianismului pe ideea unei unităţi în diversitate. Altfel spus, nu ideea de naţiune este cea care marchează o cultură, ci modul în care un neam este capabil să valorifice moştenirea culturală într-o direcţie ce vizează atât evoluţia intelectuală, cât şi pe cea spirituală. De aceea, în obştea Sfântului Paisie se poate observa în mod clar accentul pus pe o unitate duhovnicească cu posibilităţi multiple, după cum menţiona chiar unul dintre ucenicii săi: „la cuviosul nu era modovean şi malorusian, nu era român şi moscal, nu era grec şi bolgariu, ci toţi unul era, fii ai Sfinţiei sale, fiind fii ai ascultării”[8], fiecare era indrumat să-şi dezvolte calităţile sale şi să le pună în slujirea celorlaţi, indiferent de limba, neamul şi formarea pe care o avea. Această realitate este cuprinsă atât în Aşezământul[9] său, cât şi în unele dintre scrisorile adresate în special celor care erau întâistătători sau duhovnici în obştile monahale[10].

Din scrierile stareţului Paisie observăm grija sa pentru păstarea unităţii în obşte, el adresându-se atât stareţilor[11], dar şi monahilor, aşa cum vedem din scrisoarea către părinţii de la Poiana Mărului, pe care îi conştientizează de importanţa încredinţării vieţii lor în mâinile unui om duhovnicesc, a cuviosului Alexie, spunându-le: „acestuia să vă supuneţi ca însuşi lui Dumnezeu şi din gura lui, ca din gura Domnului să primiţi cuvânt, dacă încă vreţi să aveţi folos sufletelor voastre”[12].

Paisianismul devenea astfel expresia reafirmării ecumenicităţii Ortodoxiei, „o sinteză ortodoxă cu caracter ecumenic”[13], arătând că toate popoarele sunt chemate să-L cunoască pe Dumnezeu şi să se împărtăşească din harul Său contrar tendinţelor de grecizare sau slavizare. Această înţelegere a rolului etniei în viaţa duhovnicească l-a ajutat să menţină unitatea în obşte şi „să poată stăpâni peste suflete aparţinând multor naţiuni, fără ca cineva să se simtă nedreptăţit. Pentru Paisie, raţiunea universală era cea divină, iar omul universal era creştinul ajuns pe calea vieţii duhovniceşti la culmile îndumnezeirii[14]. În acest sens, se poate aminti atmosfera din obştile pe care le-a condus la Athos, Dragomirna, Secu, dar mai ales la Neamţ pe care „o făcu centrul şi făclia monahismului ortodox şi şcoala vieţii sihăstreşti şi a culturii duhovniceşti pentru tot orientul ortodox. Pentru nordul ortodox, ea a fost o înaltă şcoală de viaţă morală”[15].

Stareţul insistă pe comuniunea desăvârşită dintre fraţi, dragostea unuia faţă de altul şi efortul permanent de desăvârşire, cum vedem din punctul al II-lea din Aşezământul de la Dragomirna prin care se stabilea „că toţi fraţii, cei ce cu un gând şi cu un suflet, pentru numele lui XC s-au adunat întru această viaţă de obşte, sânt datori, mai întâiu de toate, şi mai mult de cât toate, a călători calea ceia ce ne abătut duce la Împărăţia cerească, carea este ascultarea. Scuipind, şi departe aruncând toată voia sa şi socotinţa, şi orânduirea de sineşi, iar voia, socotinţa şi porunca părintelui său, fiind întemeiată pe puterea sfinţitei Scripturi, să se sârguiască cu toată osârdia, a o face şi a o împlini. Şi fraţilor, cu toată buna voinţă, ca însuşi Domnului, iar nu ca oamenilor, cu frica lui Dumnezeu, şi cu cuget curat, dupre puterea sa sufletească şi trupească, până la moartea sa să slujască”[16].

O altă caracteristică a spiritualităţii paisiene este practicarea rugăciunii inimii nu doar de către sihaştri, ci şi în mănăstirile de obşte, pentru că „această lucrare duhovnicească a sfinţitei rugăciuni a minţii a fost un lucru neîncetat al purtătorilor de Dumnezeu părinţilor noştri din vechime şi în multe locuri pustii şi în mănăstirile cele de obşte ea a strălucit ca un soare între monahi. ... Prin această luare a minte a minţii din sfinţita rugăciune mulţi dintre purtătorii de Dumnezeu Părinţii noştri, aprinzându-se de focul serafimic al dragostei către Dumnezeu şi după Dumnezeu, către aproapele său, s-au făcut cei mai înverşunaţi păzitori ai poruncilor lui Dumnezeu... şi s-au învrednicit să fie vase alese ale Sfântului Duh”[17]. Mai mult chiar, stareţul Paisie recomandă această rugăciune şi mirenilor, întrucât este o formă de mărturisire a credinţei în Sfânta Treime şi în activitatea răscumpărătoare a Fiului, iar prin aceasta are o putere deosebită asupra diavolului[18].

Spre deosebire de povăţuitorul său, stareţul Vasile de la Poiana Mărului, stareţul Paisie pune un accent deosebit pe tehnicile psiho-somatice în vederea „deschiderii inimii” pentru ca mintea să găsească locul inimii[19], arătând că „acest meşteşug duhovnicesc fără învăţătură şi fără un povăţuitor iscusit este cu neputinţă să îl deprinzi”[20], fiind practicată în special de către monahii care „prin lucrarea şi prin cugetul duhovnicesc pentru luarea aminte la omul lăuntric şi prin rugăciune se deosebesc şi întrec mult pe mireni”[21].

Pentru viziunea sa stareţul Paisie era mult apreciat şi solicitat nu doar de către fraţii din obştea sa, ci şi mulţi dintre ucenicii mireni îl cercetau pentru a le fi îndrumător şi iniţiator în practicarea rugăciunii lui Iisus. De aceea, Sfântul Paisie consideră că nu este nevoie de o pregătire specială pentru a începe practicarea ei. El a impulsionat pe mulţi spre o viaţă duhovnicească deosebită, unii chiar îmbrăcând haina monahală. Cei care l-au cunoscut au rămas fascinaţi de chipul şi prestanţa sa duhovnicească, caracterizându-l ca fiind „dulce la sfat, fără vreo ascundere şi cu adevărat un om fără de trup”[22], „împodobit cu toate virtuţile, lăuntrice şi din afară, întocmai ca şi Sfinţii Părinţi din vechime... Smerenia şi blândeţea sa erau adânci, întru toate era îndelung răbdător. Acest mare om era cu totul dumnezeiesc şi plin de har”[23].

La fel de importantă este viziunea paisianismului asupra fiinţei umane. Fără a-i ştirbi omului autoritatea şi centralitatea în raport cu natura, paisianismul afirmă cu insistenţă faptul că menirea omului nu este doar aceea a menţinerii acestei centralităţi, ci aceea a transfigurării, îndumnezeirii prin har a lui şi a întregii creaţii, care nu se poate realiza decât prin rugăciune, păstrând comuniunea cu Dumnezeu şi semenii. În obştea stareţului Paisie „slujirea aproapelui era unită cu rugăciunea care izvora din credinţa fierbinte în Dumnezeu”[24]. În ea era oglindită trăirea filocalică, rugăciunea neîncetată şi slujirea aproapelui, lucrări care se completau reciproc. Paisie îndeamnă ucenicii săi la îngrijirea trupului, care este templu al Duhului Sfânt, arătând rolul lui în lucrarea de mântuire, în exersarea virtuţilor şi susţinerea vieţii. Acest lucru îl vedem şi în sfaturile date fraţilor din obştea stareţului Alexie pe care îi îndemna ca să asculte de stareţul lor slăbit, cerându-le ca să-l ocrotească „ca să nu-şi istovească mai înainte de vreme sănătatea trupească. ... Să şadă mai mult în chilie, păzindu-şi sănătatea, să citească cărţi folositoare de suflet, ca la timpul potrivit să poată da fraţilor un sfat înţelept şi de suflet mântuitor”[25], dar şi către pusnicii Onufrie şi Nicolae de la Vornona[26], cărora le trimite prin fratele Onorie medicamente potrivite.

Nu trebuie neglijată nici latura antropologică şi sociologică a mişcării paisiene, ale cărei ecouri „răzbat dincolo de veacul său şi dincolo de graniţile obştei stareţului”[27]. Stareţul Paisie s-a străduit să înfiinţeze în mănăstirile pe care le-a condus ateliere de croitorie, tâmplărie, iconografie, dar şi de „felurite meşteşuguri şi rucodelii ca să nu aibă pentru acelea nici o nevoie a ieşi în lume, ci singur să împlinească neocolită nevoia lor cu toată liniştea şi nerisipirea sufletului”[28]. O grijă aparte o are de cei străini care veneau să se folosească duhovniceşte şi faţă de care „egumenul trebuie să aibă o duhovnicească dragoste .... şi să-i primească pe unul în casa pentru străini, pe altul în bolniţă şi după puterile sale să aibă îngrijire de trebuinţele lor trupeşti”[29]. De asemenea, stareţul Paisie s-a îngrijit să aibă bolniţe la mănăstirea Secu, iar mai târziu la mănăstirea Neamţ, statornicind ca „fraţii cei rânduiţi să slujească bolnavilor (celor ce sunt în bolniţă, celor ce nu încap în bolniţă şi celor prea bătrâni şi prea slabi dintre care nu puţin număr se află în soborul părinţilor) cu frica lui Dumnezeu şi cu mare osârdie, întru toate slujbele cele cuviincioase bolnavilor spre toată odihna acelora pentru mântuirea sufletelor lor”[30]. Nu uită nici de robii mănăstirii cărora trebuie să le zidească biserică şi să le rânduiască „preot mirean... ca să le slujească acolo trebuinţele lor creştineşti şi mântuirii sufletelor”[31].

Analizând acest aspect unul dintre cercetătorii acestei mişcări arăta că „Paisianismul a fost, deci, o formulă de viaţă spirituală care punea la temelia creşterii persoanei umane nu izolarea, ci viaţa în comuniune cu semenii (a se vedea Scrisoarea către Dimitrie preotul şi principiile din Aşezământ), nu individualismul secuitor de suflet, ci solidaritatea inter-umană”[32]. Acest profund umanism care caracteriza rugăciunea şi trăirea isihastă se diferenţia de umanismele vremii, mai ales de cele apusene deoarece în tradiţia ortodoxă el este centrat pe înduhovnicirea şi desăvârşirea fiinţei umane privită în întregul ei trup şi suflet[33].

Mitropolitul Antonie al Ardealului spunea că „majoritatea monahilor au continuat, după Paisie, aşa cum se practica şi înainte, să pună accentul pe asceză, pe ascultare, pe sărăcie, pe slujirea altora; înainte de toate pe smerenie şi pe rugăciunea smerită, aşadar, pe ceea ce se numeşte viaţă activă”[34].

Din cele de mai sus se vede că mişcarea paisiană, deşi marcată de diversitate, nu a fost marcată de stările conflictuale produse inerent de către luminismul raţionalist lipsit de spiritualitate. Paisie a înţeles că viaţa duhovnicească este mijlocul prin care omul se apropie de Dumnezeu, contrar viziunii occidentale care căuta să se apropie de Dumnezeu pe cale raţională. Un ierarh al Bisericii noastre afirma că „isihasmul ortodox al secolului al XVIII-lea cultivat în comunitatea monastică internaţională de la Neamţ, reprezenta, în secolul raţionalist al lui Voltaire, o distincţie şi o demarcare semnificativă între raţiunea umană însingurată a culturii occidentale şi raţiunea rugătoare, în comuniune divino-umană, a spiritualităţii răsăritene”.[35] Putem afirma fără să ne înşelăm că paisianismul este un alt fel de luminism, „o adevărată renaştere creştină în secolul lui Voltaire,... care a aşezat întregul Răsărit al continentului european ... într-o condiţie aparte în faţa Occidentului ce devenea încă de pe atunci epicentrul unui proces de descreştinare al Europei”[36].

Viaţa stareţului Paisie ne dezvăluie, astfel, roadele încrederii în puterea lui Dumnezeu de a ne călăuzi paşii în viaţă. Întotdeauna gata să îşi strângă cele câteva lucruri personale, el nu a fost niciodată legat de un loc sau de o persoană anume. Şi-a iubit nespus mama, dar a găsit puterea de a se desprinde; a fost foarte ataşat de prietenii cu care se hotărâse să pornească pe calea vieţii monahale, dar niciodată mai mult decât de Hristos. Stareţul devenise un exemplu pentru toţi, prin întrega sa viaţă şi activitate, aşa cum arăta unul dintre ucenicii săi: „s-a sârguit tare după Dumnezeu, ca după cât îi va fi cu putinţă toate cele zise să le răsădească cu ajutorul lui Dumnezeu în viaţa de obşte şi cu lucrarea să le îndeplinească. punând toate grijile în seama lui Dumnezeu s-a nevoit mult şi a căutat cu credinţă în toate Dumnezeieştile Scripturi cele în limba grecească şi slavonească toate pravilele şi mărturiile apostolilor, ale soboarelor şi ale Sfinţilor Părinţi de demult şi ale mănăstirlor din Sfântul Munte. A rânduit şi a întărit ca acestea toate ne călcate şi neschimbate aşa să se păzească întru totul în chinovia sa nu numai în viaţa sa ci şi după dânsul. Aşa a fost dar socotinţa, hotărârea şi întărirea acestui fericit părinte al nostru”[37].

Fidelă acestui crez, mişcarea paisiană a avut un rol deosebit în reînnoirea isihastă, atât sub aspect cultural, cât şi spiritual, şi nu a putut fi niciodată circumscrisă unor limite cronologice, ea manifestându-şi valabilitatea şi actualitatea până în prezent.

„Paisianismul n-a fost o şcoală de spiritualitate „contemplativă” ci, prin mijlocirea strădaniilor de autoperfecţionare lăuntrică, se urmărea concentrarea, sporirea şi apoi canalizarea puterilor sufleteşti pe făgaşul acţiunii exterioare, al muncii de toate felurile, de la seceriş până la dificila tălmăcire a textelor originale ale Părinţilor Bisericii”[38].

În concluzie, paisianismul poate fi definit drept acel curent de revigorare a vieţii spirituale prin readucerea în actualitate a scrierilor patristice şi reorganizare a comunităţii monahale sub forma vieţii de obşte, după modelul dat de marii Părinţi ai Bisericii. Stareţul Paisie nu a pretins „niciodată altceva decât reintroducerea principiilor autentice ale doctrinei patristice răsăritene tradiţionale în viaţa monahală. El a avut un dar aparte de a ţese, din diversele fire ale tradiţilor spirituale răsăritene un edificiu trainic”[39], pe care l-a lăsat moştenire ucenicilor săi de la Neamţ[40] şi din alte obşti monahale.

(Prof. Elena Rusu)

[1] Nicolae Iorga, Manuscriptele Mănăstirii Cernica, în B.O.R. XXVI (1902), Nr. 2-3, p. 208.

[2] Arhim. Ciprian Zaharia, Contribuţia românească..., p. 83.

[3] Dan Zamfirescu, Paisianismul – un moment românesc…; Pr. Ilarion V. Felea, Paisie şi paisianismul, Tip. Eparhiei Ortodoxe Române, Cluj, 1940; Arhim. Macarie Ciolan, Neoisihasmul paisian – reînduhovnicirea vieţii noastre bisericeşti, Ed. Samia, Iaşi, 2005.

[4] La sfârşitul secolului trecut mişcarea de reînnoire isihastă ce l-a avut ca iniţiator pe stareţul Paisie a fost denumită paisianism de către cei care s-au ocupat cu studiul acestei mişcări.

[5] Pr. Ilarion V. Felea, Paisie şi paisianismul, p. 5.

[6] Ibidem, p. 5.

[7] Arhim. Ciprian Zaharia, Contribuţia românească..., p. 81.

[8] Grigorie Dascălul, Viaţa stareţului nostru..., apud IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Cuvânt înainte la Paisianismul..., p. 6.

[9] Aşezământul de la Dragomirna (BMN, Ms. rom. nr. 35)

[10] A se vedea srisorile către Theodosie, Nazaria, egumena mănăstirii de la Văratec, Maria, egumena mănăstirii de maici din Arzamasc, Atanasie Moldoveanul, Sofronie Ardeleanul de la Schitul Robaia, etc.

[11] A se vedea srisorile către Theodosie, Nazaria, egumena mănăstirii de la Văratec, Maria, egumena mănăstirii de maici din Arzamasc, Atanasie Moldoveanul, Sofronie Ardeleanul de la Schitul Robaia, etc.

[12] Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol. 1, selectate şi traduse de Valentina Pelin, Prefaţă de Virgil Cândea, Ed. Doxologia, Iaşi, 2010, p. 21.

[13] Arhim. Ciprian Zaharia, Contribuţia românească la sinteza paisiană. Paisianismul şi spiritualitatea cernicană, în Paisianismul -– un moment românesc în istoria spiritualităţii europene, ediţie de dr. Dan Zamfirescu, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996, p. 83.

[14] Ibidem, p. 84.

[15] Prot. Serghie Cetfericov, Paisie Stareţul Mănăstirii Neamţului din Moldova. Viaţa, învăţătura şi influenţa lui asupra Bisericii Ortodoxe, trad. de Episcopul Nicodim, Tip. Mănăstirii Neamţului, 1933, p. 278.

[16] Aşezământul... apud Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol. II, p. 122.

[17] Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol. II, p. 166.

[18] Ilarion Felea, Op.cit., p.43.

[19] Ierom. asist. drd. Ignatie (Ilie Trif), „Explicitul articulat” al tradiţiei isihaste la români: secolul al XVIII-lea – a doua jumătate al secolului al XX-lea, în Altarul Reîntregirii, serie nouă, XIII (2008), nr. 1, p. 95.

[20] Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol. II, p. 195.

[21] Ibidem, p. 196.

[22] A se vedea descrierea stareţului în studiul Arhim. Ciprian Zaharia, Contribuţia românească..., p. 71-72.

[23] Monahul Mitrofan, Viaţa stareţului Paisie în Paisie de la Neamţ (Velicikovski), Cuviosul, Autobiografia unui stareţ urmată de Viaţa Stareţului Paisie scrisă de monahul Mitrofan, cuv. înainte de ierom. Seraphim Rose, studiu introd. de P. Elia Citterio, prezentare de P. Tomáš Špidlík, ed. îngrijită de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 273

[24] Arhim. Macarie Ciolan, Neoisihasmul paisian – reînduhovnicirea vieţii noastre bisericeşti, Ed. Samia, Iaşi, 2005, p. 50.

[25] Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol. I, p. 23.

[26] Ibidem, p. 37.

[27] Arhim. Ciprian Zaharia, Contribuţia românească..., p. 76.

[28] Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol. II. p. 231.

[29] Aşezământ, p. 131.

[30] Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol. II. p. 230.

[31] Aşezământ, p. 133.

[32] Arhim. Ciprian Zaharia, Contribuţia românească..., p. 75.

[33] Arhim. Macarie Ciolan, Neoisihasmul..., p. 46-54.

[34] Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Ed. Pronostic, Bucureşti, 1995, p. 294.

[35] IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Cuvânt înainte la Dan Zamfirescu, Paisianismul – un moment românesc în istoria spiritualităţii europene, ediţie de dr. Dan Zamfirescu, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996, p. 5.

[36] Dan Zamfirescu, Paisianismul ..., p. 9-10.

[37] Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol. II, p. 111.

[38] C.D. Hainsworth, Staretz Paisy Velichkovsky (1722+1794). Doctrine of spiritual guigance. Excerpta e Dissertatione ad Laurem, Roma 1976, p. 3, apud Arhim. Ciprian Zaharia, Contribuţia românească..., p. 75.

[39] Arhim. Ciprian Zaharia, Op. cit., p. 69.

[40] Dr. Valentina Pelin, Obştea monahală din vatra nemţeană la 1796, în Iluminism şi Isihasm – Aufklärung und Hesychasmus, Documentele Simpozionului internaţional „Iluminism şi Isihasm”, Centrul Cultural-Pastoral „Sf. Daniil Sihastrul”, Durău, 5-7 septembrie 2001, Ed. Trinitas, Iaşi, 2006, p. 189.

Mănăstiri: Mănăstirea Neamţ

Ultimele din categorie