Părinte, explicați-ne puțin: de ce rugăciunea să fie puțină și deasă, iar nu multă?

E adevărat că din cantitate se face calitate, dar Sfinții Părinți spun că te împrăștii. Căci ei, ce făceau? Acum se rugau, acum făceau rucodelie, acum făceau altă ascultare. Nu trebuie obosită nici mintea. Dacă obosești mintea, după aceea nu poți să te mai rogi; nici nu mai ai cum. Duhovnicul meu îmi spunea: „Părinte, să mergi odihnit la Sfânta Liturghie”, căci de multe ori dormeam o oră-două pe noapte și eram foarte obosit.

Trebuie și multă osteneală, dar osteneala nu înseamnă să faci multă rugăciune sau multă treabă; osteneala înseamnă să te împotrivești gândurilor. Deci când au venit gândurile, să le îndepărtăm. Mai ales gândurile de desfrânare, căci sunt cele mai periculoase.

Mândria e cea mai periculoasă, dar acum te mândrești, și puțin mai târziu te smerești. Dar gândul de desfrânare, o dată primit, îndepărtează harul din noi. Noi nu ne dăm seama atunci, dar când te-ai îndulcit cu un gând de desfrânare, s-a și depărtat harul și foarte greu putem să-l câștigăm din nou. Poate trec două-trei zile, o săptămână și, bineînțeles, reușim numai dacă noi căutăm să avem starea de dinainte; dacă nu, nu.

A avea har înseamnă a fi în pace cu tine însuți?

Da, pacea sufletească. Se spune că dacă nu câștigi pacea sufletească în lume, n-o câștigi nici în pustie, oricât ai sta. Și să fii împăcat cu toți, fiindcă aceluia care este certat cu cineva nu îi este primită rugăciunea. Nu se mântuiește cel care este certat cu cineva. Sfinții Părinți au scris asta insuflați de Duhul Sfânt.

Dar dacă îți ceri iertare și celălalt nu primește?

În acest caz nu ești vinovat. Tu trebuie să te rogi în continuare pentru el și să fii împăcat cu tine însuți, să te consideri pe tine mai mult vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat și atunci Dumnezeu îi dă și lui umilință. Orișice păcat săvârșim, trebuie să facem pocăință, să nu amânăm sau să-l lăsăm neplâns.