Părintele Iordan de la Mănăstirea Sihăstria Tarcăului e originar dintr-o localitate maramureșeană „care a odrăslit o mulțime de maici și de călugări”. El însuși mai are un frate mai mare, ieromonah la Mănăstirea Bucium din Țara Făgărașului. Și-amintește limpede ziua în care a participat la tunderea sa în monahism și l-au înfricoșat acele făgăduințe date de fratele său în fața sfântului altar. Dar pesemne că a fost o frică sfântă, fiindcă și-a zis sieși: „Dacă Dumnezeu o vrea, oi merge și la mănăstire, când o să hotărască El”.

Au trecut câțiva ani și s-a căsătorit. Soția i-a dăruit trei copii, dar într-o zi s-a îmbolnăvit și a găsit-o în pat, scăldată în sânge. A dus-o de urgență la spital. Revenind acasă, s-a închis într-o cameră, a luat Psaltirea, s-a pus în genunchi și s-a rugat: „Doamne, nu mi-o lua. Bună, rea, cum este, nu o lua de la mine. Nu mă lăsa singur”. În acel moment a văzut coborând de sus o mlădiță, cu o frunză galbenă. Și a zis: „Doamne, Îți mulțumesc. Va fi bine”. Adică nu va muri, va fi mai bolnăvicioasă, dar va trăi, îmi explică părintele. S-a uitat la ceas și a ținut minte că în acel moment soția sa, pe care medicii o duseseră pe targă la sala de tratament, se întorcea în salon pe picioarele ei. După acea cumpănă a mai trăit încă 15 ani.

Tuns în monahism de Părintele Iustin Pârvu

„Părinte, dacă ar fi s-o luați de la început, v-ați mai căsători?”, îl întreb. „Nu m-aș mai căsători, în sensul că e tare dureroasă despărțirea aceasta, când moare unul. E așa cum ți-ai tăia o mână din umăr. Să rămâi numai c-o mână. Știi că n-o mai ai. Iar mâna e mai aproape de memorie decât piciorul. Prin unire, femeia și bărbatul vor fi amândoi un trup. Nu mai sunt doi; sunt unul. Dar cât trăiesc oamenii, nu știu. Se ceartă, se dușmănesc, nu iau aminte. Însă când rămâi singur, vezi toate greșelile pe care le-ai făcut”, spune Părintele Iordan.

La mănăstire a venit la 54 de ani, după mai bine de 20 de ani de muncă în mină. L-a întâlnit pe Părintele Iustin Pârvu, de care s-a apropiat și care l-a și călugărit mai târziu, la Mănăstirea Petru Vodă. Aici a primit binecuvântarea de a căuta izvoare de apă limpede pentru mănăstiri și de aici și numele său „Iordan” – „cea mai importantă apă de pe pământ”, după cum avea să-mi explice. I-a rămas viu în memorie momentul în care a reușit „să aducă” apa în mănăstirea de metanie, cu o săptămână înainte de hram. A lucrat o lună și jumătate până a captat cele zece izvoare.  

„Mare grijă: să nu judeci!”

De atunci a tot fost solicitat și i s-a dus vestea de „aflător de izvoare de apă limpede pentru mănăstiri”. Din 2006 și până acum, monahul Iordan a făcut peste 50 de captări de izvoare. Și, ca o idee, apa găsită era cercetată și la laborator. „O gustam, iar când vedeam că este piatră albă multă, acolo e calcar, nu e bună; unde e piatră mai negrie, acolo e bună”, spune părintele.

Cât timp lucrează cu mâinile, în minte își țese poeziile sale sensibile. Câteva dintre ele le veți putea lectura și aici, în zilele ce vor urma. Iată doar câteva versuri: Mi-e dor de cer, de cer mi-e dor / Și-n mănăstire aș vrea să mor. / Sau lângă Mavra, în Ponor. / Nu-n lumea largă, pe ogor. / Mi-e dor de cer, și dorul meu / E numai pentru Dumnezeu / Și pentru cel ce trage greu, / Să pot ca să-l ajut și eu.

Revenind la viața în mănăstire, monahul sfătuiește astfel: „Aici, oricâtă dreptate ai avea, să te smerești, să taci, să rabzi, pentru că toate acestea sunt încununare de biruință. Și mare grijă: să nu judeci! Viața mea, mi-o iubesc așa cum e. Dacă Dumnezeu mi-a purtat de grijă atâta până acum, nu mă va lăsa pradă la viclenii diavoli. Să ne-ajute Bunul Dumnezeu să nu pipăim nici o clipă suferința veșnică!”.