S-a născut în anul 1893 în Mandra (Kountoura) din părinții Constantin Constantoni și Evanghelia. Era arvanit. Îndepărtata origine a strămoșilor lui era din mucenicescul Epir de Nord. La Botez i-au pus numele Athanasie. Era cel întâi născut între alți trei frați și două surori, dintre care Antigoni a devenit și ea monahie cu numele Anisia. Când Athanasie era prunc nu sugea miercurile și vinerile, precum Sfântul Nicolae, preînchipuind înfrânarea lui ulterioară. Iubea Biserica și rugăciunea. Frații mai mici îl adorau pentru bunătatea lui. Când a crescut, îl ajuta pe tatăl său la lucrările câmpului și la creșterea animalelor. Acolo aproape de satul lor era o mică peșteră în care noaptea apărea o lumină și de aceea întreaga zonă numea peștera „Candelă”. Era sus pe stâncile prăvălite foarte înalt și nimeni nu a reușit să urce acolo. Athanasie a reușit să urce și a rămas două zile și două nopți în peșteră. I s-a întâmplat acolo un eveniment dumnezeiesc care l-a influențat. Când a coborât din peșteră, fără să spună nimănui nimic, s-a dus să se facă monah. S-a dus la mănăstirea Penteli dar nu a rămas mult. S-a făcut ucenic în mănăstirea Cuviosului Meletie, dar a fost înrolat și a slujit ca oștean în războiul din Asia Mică pentru doi ani. După eliberarea lui, a venit în Sfântul Munte și s-a închinoviat în Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigorie în anul 1920 la vârsta de 28 de ani.

Ascultarea lui plină de râvnă, acribia lui în ascultare și în viața monahală, nevoința și dragostea lui față de Dumnezeu au impresionat pe părinți și într-un singur an a primit schima mare.

A slujit la Biserică, la moară, la bucătărie, afară în lume la metocuri și la grădini. Era iubitor de osteneală, sârguincios și grijuliu în ascultarea lui. Se ostenea mult și la început pentru unsprezece ani a avut război cu somnul. Se întrista mult că de fiecare dată, după o zi ostenitoare la ascultare, îl lua somnul la slujbă. A mărturisit faptul la Egumen, părintele Tanase și acela i-a spus să nu se mâhnească, fiindcă Biserica este precum corabia care călătorește. Unul priveghează, altul doarme, dar corabia înaintează și odată vor ajunge la destinație. S-a întărit, a prins curaj, a continuat nevoința lui și a biruit somnul. Astfel a ajuns să privegheze toată noaptea în chilia lui, fie șezând pe un scăunel special, fie făcând metanii mari și rugăciuni cu metanierul și cu cruci. Se odihnea puțin în timpul zilei. Acest lucru l-a continuat și după ce a pierdut lumina și suferea de hernie și chiar și la bătrânețe. Egumenul a rânduit ca în fiecare noapte să privegheze un frate. Pe când egumenul își făcea datoria de paznic de noapte, s-a întors în mănăstire și s-a dus să vadă dacă voia ceva bătrânul Auxentie. De câte ori a intrat în chilia lui, bătrânul Auxentie era întotdeauna în picioare. Totuși de cum auzea zgomot, se așeza pe pat și se făcea că doarme. Părinții care au aflat de tipicul lui aveau grijă să intre fără zgomot, ca să nu-l întrerupă și îl vedeau întotdeauna în picioare rugându-se.

Bătrânul Auxentie era un monah tăcut și iubitor de liniște. Când vedea scandaluri, pleca imediat. Vorbea puțin și se nevoia mult. Evita discuțiile, fiindcă, așa cum spunea, „când vorbesc, după aceea am greutate în lucrarea duhovnicească, fiindcă îmi vin alte gânduri”. Nici când a îmbătrânit nu voia tovărășie sau discuție, cum se întâmplă de obicei cu bătrânii. El prefera tăcerea, isihia, ca să nu se întrerupă lucrarea minții lui. Nu voia să fie distras de la rugăciune. Era un monah făptuitor, dar și contemplativ. Era în primul rând un neptic, în chinovie, și ajunsese la măsuri mari, cum greu găseai ca el, chiar și în pustie. Până la adormirea lui, cât a trăit pe această lume, nu a încetat rugăciunea inimii. De aceea a rămas zăvorât în chilia lui, nu circula prin curte și evita vorbăria, ca să nu își întrerupă rugăciunea minții. Sfătuia: "Să spuneți neîncetat rugăciunea, fiindcă astfel veți fi împreună cu Hristos. Prin rugăciune cineva simte unire cu Dumnezeu. Înțelege că totul este Dumnezeu. Cu rugăciunea să alungați gândurile. Însuși Hristos vă va învăța și vă va lumina. Numai să aveți grijă ca mintea să fie în inimă. Când însă obosiți să ziceți „Doamne Iisuse ...” doar cu buzele. Eu ceea ce am să vă spun este „Doamne Iisuse Hristoase...” și nimic altceva". Când îl întrebau ce trebuie să facem ca să câștigăm Împărăția cerurilor răspundea: „Să zicem neîncetat rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Recomanda tuturor să spună rugăciunea și mai ales rugăciunea în inimă, în timp ce mirenilor le recomanda să țină poruncile și să citească Sfânta Scriptură.

El însuși a pus în practică în viața lui îndemnul „Rugați-vă neîncetat” și desigur că a ajuns la o înaintată stare duhovnicească, încât spunea rugăciunea și în somn, cum i-a descoperit cu simplitate bătrânului Paisie.

Altă dată spune același, orb fiind, că „atunci când spun rugăciunea văd în partea dreaptă lumină. O văd adeseori. Câteodată pleacă și iarăși vine. Dar cel mai important lucru este dragostea care vine în inimă pentru Hristos”.

Vedea lumina necreată și într-o zi s-a neliniștit atât de mult că nu a văzut-o, încât s-a mărturisit la duhovnicul lui.

Odată, bătrânul Auxentie s-a dus să se împărtășească la paraclisul Cuviosului Grigorie Ctitorul unde avea loc Sfânta Liturghie. În timp ce se apropia, pregătit dinainte cu mult dor și evlavie, preotul liturghisitor a orbit din cauza luminii puternice și dulci care ieșea din fața bătrânului Auxentie. Fața lui a fost umbrită și a dispărut din cauza unui soare luminos care strălucea mai presus de soare și preotul nu a mai putut nu numai să-l împărtășească, ci nici să-l privească, coborându-și privirea în jos. „Strălucea atât de tare fața lui, povestea preotul slujitor, că atunci când l-am privit am amețit și cât pe ce era să cad jos”. Bătrânul Auxentie era văzător al luminii necreate adeseori și a ajuns la starea dumnezeieștii iubiri. Și toate acestea de la stăruința lui în rugăciune.

*** Din tradiția ascetică și mistică a Sfântului Munte