Buzele părintelui Proclu au tăcut, dar cuvintele sale sunt vii în inimile noastre: „Măicuța Domnului să vă ajute! Măicuța Domnului! Măicuța Domnului și toți sfinții care au pătimit pentru Hristos, ajutați‑l, dăruiți‑i iertare de păcate și sfârșit creștinesc în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. (…) Măicuța Domnului să vă ducă în Rai! Măicuța Domnului, Sfântul Nicolae, Sfântul Mina și toți sfinții, rugați pe milostivul Dumnezeu să ne ducă în Rai, să ne izbăvească de vrăjmașii văzuți și nevăzuți”.

Impactul pe care l‑a produs asupra celor care l‑au cunoscut a fost extrem de puternic, așa încât și acum, când îi rostim vorbele, îmbrăcate într‑o cadență asemănătoare Patericului, trezesc în noi dorința de un nou început… începutul mântuirii.

Cu o viață închinată întru totul slujirii lui Dumnezeu, monahul Proclu a avut o profundă sensibilitate lăuntrică și o infinită dragoste de Dumnezeu și față de semeni. Și‑a încălzit inima în rugăciune și s‑a hrănit cu vorbele dulci ale Sfântului Isaac Sirul. Iar când părintele se ruga, părea că o face împreună cu îngerii. Era atâta dragoste, smerenie, compătimire în rugăciunea lui!

Sfinția sa a postit tot timpul îndelung și rare erau momentele în care l‑a văzut cineva că nu plânge. Avea ochii înecaţi în lacrimi. Lacrimile inconfundabile ale pocăinţei neîncetate – era pildă de adâncă smerenie. El nu vorbea doar de  Dumnezeu, ci trăia în duhul lui Dumnezeu. Blândeţea sa evoca o viață cumpătată în care virtuțile au lucrat. Deși cu o viață sfântă, întotdeauna se smerea… pururea se smerea. Considera că este cel mai mare păcătos și că timpul nu‑i ajunge să‑și plângă păcatele.

Fiind om al lui Dumnezeu, credincioșii care întrau în chilia sa simţeau într-însul puterea lucrătoare a Duhului Sfânt. Avea sfaturi alese, desprinse din Pateric: „Dacă vrei să te răzbuni asupra păcătoşilor, răzbună-te cu lacrimi. Şi dacă te răzbuni cu lacrimi, Duhul Sfânt te va ajuta”. Îndemna la pace și dragoste: „Din dragoste să-l înveţi, din dragoste să-l ajuţi pe celălalt”. Ne mai învăța: „Aşa te mântuieşti, dacă cugeţi astea: nimica sunt, nimica pot, nimica am. Şi aceste cuvinte, tot un cuvânt sunt: smerenia. Şi cine se smereşte, caută să fugă de tulburări…”.

Ne învăța să luptăm pentru pocăință! Spunea despre ea că este „o stare de umilinţă în care noi ne întoarcem cu faţa spre Dumnezeu”. Cum să învăţăm nevinovăţia, îl întrebam? „A nu te răzbuna şi a trece cu vederea neajunsurile altora”. Ne mai zicea: „Strigă la Dumnezeu prin fapte bune, iar când vezi că nu poţi face nicio faptă bună, foarte mult ajută să înmulţim smerenia…”. Să vedem pe toţi mai buni, să avem milă de toţi.

Viața sa pilduitoare și sfaturile duhovnicești au făcut din părintele Proclu un nectar de mare preț din care credincioșii se vor hrăni duhovnicește. Să ne amintim cu pioșenie de părintele Proclu Nicău și, ori de câte ori o facem, să‑i împlinim o ultimă dorință: să ne facem Sfânta Cruce și să zicem: „Dă‑i, Doamne, mântuire moşneguţului acela de Proclu!”.