În 1943, după moartea stareţului său, a rămas singur, vieţu­ind în multă sărăcie, fiindcă nu ştia să facă nicio rucodelie. Îşi oferea însă slujirea sa celorlalte obşti vecine, iar acestea îi dădeau în schimb puţină mâncare.

Pe când ne aflam la Sfânta Ana Mică, ne-a vizitat şi, impre­sionat fiind de sfinţenia Stareţului şi de petrecerea noastră, a cerut să rămână lângă noi.

Şi Stareţul îşi dorea să-l primească, dar i-a spus:

- Voi face rugăciune şi, dacă este voia lui Dumnezeu, vei lăsa chilia ta şi vei veni la noi.

Făcând rugăciune, a văzut o lumină cerească la bisericuţa Sfinţilor Doctori fără de Arginţi şi a primit vestire că părintele Teofilact trebuia să rămână la chilia sa.

- Nu este voia lui Dumnezeu, i-a spus Stareţul, nu te lasă Sfinţii Doctori fără de Arginţi să pleci de la chilia ta şi să vii la noi. L-a mângâiat însă şi i-a dat binecuvântare să vină la anumite răstimpuri ca să rămână împreună cu noi, după care să se întoarcă la chilia sa.

Părintele Teofilact a voit să devină schimonah, fiindcă era doar rasofor. Stareţul Iosif l-a luat sub mantie şi l-a tuns în bise­ricuţa noastră de la Sfânta Ana Mică. De atunci a devenit membru al obştii noastre, iar noi îl vizitam atunci când mergeam la Noul Schit cu oarecare treburi.

Mai târziu l-a trimis pe părintele Iosif cel tânăr ca să rămână cu el şi acesta a rămas până la adormirea Stareţului, vreme de opt ani.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 370-371)