Cuviosul Părinte Irinarh Roset primise de la Dumnezeu şi darul înainte-vederii, încă pe când se nevoia în pustiul Nechit din Munţii Neamţului. După mărturia ucenicului său, ierodiaconul Nectarie Banul, el a prezis mai înainte cu trei ani că Mitropolitul Veniamin va lăsa scaunul şi se va linişti la o mănăstire, după cum s-a împlinit. El a prezis pentru Chiril Patriarhul Ierusalimului că îl vor scoate călugării din scaun şi s-a împlinit întocmai. 

A mai prezis pentru un monah critean, anume Nifon, că se va face arhiereu în Nazaret şi s-a împlinit. El a spus cu trei ani mai înainte şi pentru tulburarea ce s-a făcut în Munţii Liban şi în Damasc, care, de asemenea, s-a împlinit. Cu patru ani înainte a văzut biserica românească de pe Tabor terminată, iar cu doi ani înainte de a se săvârşi a prevestit că ucenicul său va termina biserica începută de el, că va fi făcut arhimandrit şi stareţ în locul său şi că îi va scrie viaţa. 

Toate aceste prevestiri ale Cuviosului Irinarh s-au împlinit întocmai la vremea lor.

Începând construcţia bisericii pe Muntele Tabor, arhimandritul Irinarh Roset n-a avut bucuria s-o vadă terminată. În toamna anului 1859, când zidăria era pe la jumătate, s-au isprăvit banii adunaţi şi piatra pentru zid. Tot atunci a venit ordin de la autorităţi să oprească lucrarea, până va obţine firman de la Constantinopol. Astfel, bătrânul, simţindu-şi sfârşitul apropiat, aştepta cu bucurie slobozirea din legăturile trupului.

Pe când Cuviosul Irinarh era bolnav, s-a apropiat ucenicul de el şi l-a întrebat, plângând: 

‒ Cinstite părinte, dacă te vei duce din viaţa aceasta, ce să fac eu? Nu voi putea şedea singur fără de sfinţia ta în pustia aceasta. 

‒ Dar ce socoteşti să faci?, i-a zis bătrânul. 

‒ Socotesc să mă duc la Sfântul Munte sau în patria noastră, la mănăstire.

‒ Fiule, eu te sfătuiesc să nu laşi acest Sfânt Munte, că Însuşi Hristos l-a sfinţit, arătându-şi din parte puterea şi lumina dumnezeirii Sale. Să nu socoteşti că am venit noi de voia noastră aici. Ci El ne-a trimis, şi pe mine şi pe tine, că aşa a binevoit ca prin noi, străinii şi săracii, să-şi arate dumnezeiasca Sa putere, să zidească sfânta Sa biserică şi mănăstire pe Tabor şi să le aducă la starea lor cea dintâi. 

‒ Cinstite părinte, eu nu am darul sfinţiei tale. Sfinţia ta ai avut dar de la Dumnezeu, că te iubeau şi te respectau creştinii, iar arabii se înfricoşau şi se temeau să-ţi facă rău, văzând minunile pe care le făcea Dumnezeu prin sfinţia ta. 

‒ Fiule, minunile le-a făcut Dumnezeu nu pentru mine, că eu sunt om păcătos, ci pentru acest loc sfânt al Său, ca să astupe gurile păgânilor şi să-i înfricoşeze să nu ne supere, ci să ne lase în pace să lucrăm în via Lui. 

După aceste scurte cuvinte, limba Cuviosului Irinarh a încetat să mai grăiască. Mai trăind puţine ceasuri, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, la 26 decembrie 1859.

Spunea ierodiaconul Nectarie că, îndată ce a răposat stareţul, s-a auzit vestea aceasta peste tot. Atunci credincioşii din Nazaret şi Cana Galileii, fiii săi duhovniceşti de prin sate, bărbaţi şi femei, alergau pe Muntele Tabor să sărute moaştele Cuviosului Irinarh şi să ia ultima binecuvântare.

Spunea iarăşi că la prohodirea arhimandritului Irinarh a venit Mitropolitul Nazaretului, cu preoţi şi mult popor din Galileea. Iar când să-l îngroape, unii rupeau, (pentru păstrare) din evlavie, bucăţi mici din rasa bunului lor sfetnic, stareţ şi părinte. Apoi a fost îngropat în biserica ctitorită de el. 

Aceasta este viaţa şi acestea sunt câteva din faptele Cuviosului Arhimandrit Irinarh Roset din Muntele Tabor.

Preacuvioase Părinte Irinarh, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 404-406)