Cuviosul Simeon Sihastrul, de la Mănăstirea Pângăraţi (secolul XV)

Acest renumit sihastru s-a nevoit mai întâi în obştea Mănăstirii Bistriţa. Apoi, auzind despre Cuviosul Iosif cu cei 17 ucenici ai săi, care se nevoiau în desăvârşită asceză pe Muntele Bisericanilor din apropiere şi dorind să le urmeze viaţa, s-a retras cu doi ucenici pe valea pârâului Pângăraţi, într-o mică poiană lângă Muntele Păru. Acolo şi-a făcut chilie de lemn şi pământ şi a sihăstrit în aspră nevoinţă şi iubire de Dumnezeu 29 de ani, agonisind multe fapte bune şi mai ales rugăciunea, lacrimile şi darul înainte-vederii.

Astfel, numele şi faptele Cuviosului Simeon s-au făcut cunoscute tuturor şi însuşi marelui domn Ştefan al Moldovei, care îl cinstea ca pe un mare rugător al său şi al ţării, alături de Sfântul Daniil Sihastrul. În anul 1461, venind Ştefan Voievod la Mănăstirea Bistriţa şi auzind că fericitul Simeon, rugătorul său, nu are biserică să se roage lui Dumnezeu cu ucenicii săi, l-a trimis pe pârcălabul de la Târgu Pietrei cu meşteri şi bani şi a înălţat în Poiana lui Simeon o biserică de lemn cu hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, alături de chilia cuviosului. Multă vreme, acest schit s-a numit „Schitul lui Simeon”, iar mai târziu, „Mănăstirea Pângăraţi”.

În această sihăstrie s-a nevoit Cuviosul Simeon până în anul 1476, lăudând neîncetat pe Dumnezeu, rugându-se pentru domn şi ţară şi învăţând pe credincioşi calea mântuirii. Iar în acest an, datorită luptelor de la Războieni, cu turcii, mulţi oameni, fugind în păduri de frica păgânilor, erau odihniţi şi ospătaţi de Cuviosul Simeon în schitul său. Dar, văzând marele sihastru că turcii ard şi jefuiesc satele şi mănăstirile, a părăsit schitul său şi, luându-şi ucenicii, a trecut în Transilvania şi s-a stabilit la Mănăstirea Caşiva din Munţii Gurghiului. Mai trăind puţină vreme şi bineplăcând lui Dumnezeu, s-a săvârşit cu pace acolo, la adâncul bătrâneţilor şi a fost îngropat cu cinste de ucenici.

Auzind de adormirea Cuviosului Simeon în Transilvania, Ştefan cel Mare s-a întristat mult pentru el, căci îl iubea ca pe un adevărat sfânt şi rugător al său. Deci, „după ce s-au întors turcii şi s-a potolit vrajba robiei şi s-a făcut pace, atunci a trimis Ştefan Voievod şi i-au adus sfintele lui moaşte într-o raclă cinstită şi le ţinea în vistieria sa cu cinste (în cetatea de scaun a Sucevei). Apoi, luând o parte din sfintele lui moaşte, le-a poprit (oprit) pentru blagoslovenie, şi cu aromate cu bune miresme şi cu tămâie le tămâia totdeauna, spre credinţa şi buna întărire a blagocestiei (evlaviei) domniei sale; iar mai vârtos pentru dragostea şi căldura duhovnicească ce o avea mai înainte către dânsul. Iar rămăşiţa sfintelor lui moaşte, cu cuviinţă sfinţită şi cu cinste, le-a îngropat în cetatea Sucevei...”.

Aceasta este pe scurt viaţa şi nevoinţa Cuviosului Simeon Sihastrul, ale cărui moaşte au fost multă vreme cinstite ca făcătoare de minuni şi ajutătoare în primejdii, atât pentru domnii Moldovei, cât şi pentru binecredincioşii creştini.

Preacuvioase Părinte Simeon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 131-132)