Sfântul Nicodim de la Tismana († 1406)

Cuviosul Nicodim cel Sfinţit era de neam macedo-român, născut la Prilep, în sudul Serbiei, prin anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr şi a domnului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru-Basarab. După ce învaţă carte, se duce din tinereţe în Muntele Athos şi se călugăreşte în Mănăstirea Hilandar, unde mai târziu ajunge egumen şi chiar protoepistat în conducerea Sfântului Munte.

După anul 1365 vine în Ţara Românească şi întemeiază, cu ajutorul lui Vlaicu Vodă (1364-1377) şi Radu I (1377-1383), Mănăstirile Vodiţa (1369) şi Tismana (ante 1377). Mai întemeiază la sudul Dunării două mici aşezări monahale, Vratna şi Mânăstiriţa; în Oltenia – Gura Motrului şi Vişina, iar în Ţara Haţegului întemeiază Mănăstirea Prislop (la sfârşitul secolului XIV), unde a scris şi un Evangheliar slavon (1404-1405).

Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 26 decembrie, ziua mutării sale la cele veşnice.

Ajungând la Athos, în Muntele Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim s-a nevoit mai întâi în obşte, apoi singur într-o peşteră în preajma Mănăstirii Hilandar, răbdând grele ispite de la diavoli. Însă, fiind umbrit de darul lui Hristos, în puţină vreme s-a curăţit de patimi, a deprins lucrarea cea dumnezeiască a sfintei rugăciuni şi s-a învrednicit de darul mai înainte-vederii şi al facerii de minuni, ajungând vestit în tot muntele.

Ca egumen al marii lavre Hilandar, Cuviosul Nicodim a adunat în obştea sa până la o sută de călugări athoniţi, greci, sârbi, macedoneni, români şi bulgari, deprinzându-i pe toţi cu frica de Dumnezeu şi hrănindu-i cu învăţăturile Sfintei Scripturi, fiind dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, adânc teolog şi părinte duhovnicesc luminat. Pentru aceea, nu puţini sihaştri, călugări de chinovii şi egumeni veneau la el pentru sfat şi cuvânt de folos.

Pentru cinstea de care se bucura peste tot, la rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit la Constantinopol, împreună cu ucenicii săi, Isaia şi Partenie, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia Ecumenică. Deci, văzând patriarhul şi împăratul smerenia şi înţelepciunea cuviosului şi cucerindu-se de sfinţenia vieţii sale, îndată a ridicat anatema dată asupra Bisericii Sârbe, spre lauda lui Hristos şi bucuria creştinilor. Aşa înţelegea el să împlinească Evanghelia şi să ajute la mântuirea semenilor săi.

Fiind în sudul Dunării, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, vine în Ţara Românească şi se aşază pe valea râului Vodiţa, unde exista o mică sihăstrie întemeiată de călugări vlahi. Aici, Cuviosul Nicodim, cu ajutorul domnitorului Vladislav-Vlaicu Vodă şi al sihaștrilor din partea locului, zideşte chilii şi biserică de piatră cu hramul „Sfântul Antonie cel Mare”, pe care o sfinţeşte în anul 1369. Mănăstirea Vodiţa a fost înzestrată apoi cu danii şi întărită prin hrisov domnesc, ca „după moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareţ nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim şi cum va aşeza, aşa să ţină călugării care sunt acolo şi ei singuri să-şi pună stareţ”.

Pe valea pârâului Tismana, unde se nevoiau încă de la începutul secolului XIV mai mulţi sihaştri în jurul unei mici biserici de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, Cuviosul Nicodim a înălţat, de asemenea, la locul numit „Cascade”, Mănăstirea voievodală Tismana, cu acelaşi hram, cu ajutorul domnitorului Ţării Româneşti şi al cneazului Lazăr. Marele stareţ formează aici o obşte renumită de călugări, ajută la menţinerea în continuare a vieţii isihaste şi pune rânduială călugărească de chinovie, după tradiţia Muntelui Athos.

Adunând în jurul său câţiva călugări luminaţi, a întemeiat la Mănăstirea Tismana o vestită şcoală de caligrafi şi copişti de cărţi bisericeşti, renumită în toată Peninsula Balcanică. De aici, Cuviosul Nicodim conducea duhovniceşte toate mănăstirile organizate de el şi întreţinea corespondenţă cu egumeni şi ucenici din Athos, din Serbia şi din Ţara Românească, precum şi cu patriarhul Eftimie al Târnovei, dovedindu-se un mare teolog şi părinte duhovnicesc.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 90-92)