Alăturându-se Sfinților Părinți, Nicolae Cabasila afirma: „Doar chiar dintru început așa a fost adusă firea omului pe lume, pentru ca prin minte și voință să ajungă făptură nouă; judecata minții de aceea ni s-a dat, ca să putem cunoaște pe Hristos, voința ca să ne avântăm spre El, iar aducerea aminte pentru a-L purta în noi, toate acestea fiind astfel rânduite din pricină că El a fost modelul după care s-au zidit toate făpturile”.

Prin urmare, omul nu a fost creat pătimitor sau împătimit, în sensul în care se manifestă patimile într-un om trupesc care nu are în el lucrarea Duhului Sfânt: „Patimile nu le avem în chip firesc, căci nici nu au vreo ființă, sau vreun ipostas, ci sunt ca întunericul care nu există (nu subzistă) după ființă, ci sunt ca o boală (o patimă) a văzduhului, cum zice Sfântul Vasile, care se ivește după aceea, din lipsa luminii. Abătându-se sufletul de la virtuți, din iubirea de plăcere, a dat naștere patimilor (bolilor) și le-a întărit pe acestea împotriva sa” (Avva Dorotei).

Altfel spus, patimile sunt o pervertire a puterilor sufletului. Dumnezeu nu l-a zidit pe om cu patimi de ocară: „Răul sau patima nu se găsesc în mod firesc în natura omului, căci Dumnezeu nu este creatorul patimilor. Există însă în firea noastră multe virtuți sădite de El, dintre care iată câteva: milostenia, pentru că și păgânii sunt compătimitori; iubirea, pentru că și ființele fără de rațiune deseori plâng când sunt despărțite unele de altele; credința, pentru că toți o avem în noi înșine, fără a fi nevoie s-o împrumutăm de la alții” (Sfântul Ioan Scărarul).

(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 284-285)