De la Mănăstirea Sfânta Cruce intrăm în Sfânta Cetate pe Poarta Nouă, ne închinăm ca de obicei în Biserica Sfântului Mormânt, la Piatra Ungerii, la Golgota și la Mormântul Domnului, unde aprindem lumânări de ceară aduse din țară. Apoi ascultăm slujba Vecerniei care se face în paraclisul ortodox de pe Golgota. De aici coborâm în tăcere și rugăciune pe Drumul Crucii, făcându-ne cu greu loc prin mulțimea pelerinilor din toată lumea. Unii urcă la Biserica Sfântului Mormânt, alții coboară spre Grădina Ghetsimani, alții privesc Zidul Plângerii și cele două moschei.

În asfințit de soare, ne uităm cu vădită întristare cum se roagă iudeii la Zidul Plângerii, cum se ating cu fruntea de zid, cum se leagănă jalnic, cum se prind unul de altul și se învârt în cercuri mici în haine de doliu și cum ard lumânări, tămâie și mirodenii în sfeșnice metalice mari, în amintirea jertfelor din templul lui Solomon.

Ne cuprinde o firească duioșie. Poporul ales al lui Dumnezeu, neamul cel întâi chemat, plânge de două mii de ani păcatul necredinței și al neascultării! Din faima de altădată le-a mai rămas acest zid și speranța venirii altui răscumpărător.

În amurgul serii ne retragem către cămin pe Poarta Damascului.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Mormântul Domnului, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 211-212)