Poate rezona curios pentru unii, mai ales când vorbești despre Turcia, o țară musulmană, care nu a fost prea prietenoasă, în timpuri istorice, cu noi, creștinii... Să nu uităm, însă, că zona Asiei Mici este un teritoriu cu o istorie fascinantă și care, contrar prezentului, se prezintă lumii cu o încărcătură creștină profundă.

Nimic și nimeni nu poate umbri frumusețea relicvelor din perioada creștinismului timpuriu și din perioada luminoasă a Imperiului Bizantin. Pot spune că am purces în această călătorie cu reticență, reticența normală a unui creștin care merge într-o țară islamică, cu idei preconcepute care, însă, s-au disipat în momentul poposirii noastre în Karaman, acolo unde, partenerii noștri de proiect, Nuh și Hasan ne-au primit cu căldură, respect și ospitalitate.

Programul destul de variat și antrenant s-a pliat și pe dorința noastră de a vizita locuri vechi, cu amprentă creștină. Gazdele noastre, știind că suntem trei preoți ortodocși în grup, ne-au însoțit prin locuri cunoscute și frecvent vizitate de turiști, dar și prin zone mai puțin accesibile publicului larg.

Am vizitat, astfel, Cappadocia, numită în clipurile de prezentare „Ținutul Cailor Frumoși”, dar care a fost, pentru noi, în istoria Bisericii, un important bastion al credinței în vremuri de prigoană. Ținutul marilor teologi și părinți ai bisericii creștine te întâmpină cu aspectul specific zonelor cu relief vulcanic, dar unic prin ceea ce a creat omul de-a lungul secolelor, săpând în tuful vulcanic locuințe și locuri de închinare. Locul liniștii monahilor și al vasiliadelor, unde tronau bunătatea, compasiunea, ajutorul reciproc și preaslăvirea lui Dumnezeu, a fost transformat astăzi, într-un obiectiv turistic pentru unii și în loc de pelerinaj pentru alții.

În altă zi ne-am bucurat de liniștea locului unde au existat 1001 biserici, Binbirkilise, o regiune din Lycaonia antică, aflată la aproximativ 30 km de Karaman, cunoscută pentru aproximativ 50 de ruine bisericești bizantine. Așezarea situată pe pantele nordice ale vulcanului Karadağ a trezit în noi sentimente de bucurie duhovnicească dar și de indignare, fapt datorat vederii  adăposturilor pentru animale amenajate  în ruinele vechilor biserici. Urmele frescelor, sculpturile coloanelor cu motive creștine, crucile săpate în piatră, ne-au lăsat amprentate în inimă sentimente de pioșenie și de profundă dragoste pentru cei care în timpuri străvechi s-au rugat acolo.

Am poposit și în alte locuri… Mă mai opresc doar la unul dintre ele, un loc care a mișcat  sufletul, inima și conștiința creștină a fiecăruia dintre noi. Acel loc, care adăpostește o mănăstire bizantină sau mai bine zis ruinele ei, numită Alahan, este un complex de clădiri din secolul al V-lea situat în Munții Isauriei din sudul Asiei Mici, la o altitudine de aproximativ 3000 de metri, foarte aproape de vârful încărunțit al Vulcanului Hasan (3253m), astăzi stins. Mănăstirea Alahan este un sit-cheie în istoria arhitecturii bizantine timpurii, considerată a fi construită între anii 440 și 420 d.Hr. este compusă din ruinele a două biserici, baptisteriu, camere ale călugărilor sculptate în roci și locuri de înmormântare.

Peisajul care se așează în fața ochilor este încântător, iar faptul că te afli la aproape 3000 de metri altitudine, unde temperatura aerului este plăcută, te face, automat, să cugeți la lucrarea și minunile lui Dumnezeu. După ce ne-am trezit din această stare, ne-a cuprins o alta, de durere adâncă apăsând coarda sensibilă a sufletului, deoarece am văzut ruinele vechilor biserici, coloanele frânte de timp și de oameni, bucățile de frescă, zidurile sparte și altarele încremenite, parcă așteptând Sfânta Jertfă. Starea de fapt ne-a îndemnat să căutăm printre ruine iar comoara însemnelor creștine așezate în calea noastră a adus speranță și lacrimi. Ușa primei biserici nu mai era, dar coloanele care au încadrat-o au rezistat timpului etalând, astăzi, doi îngeri sculptați. Partea de sus, împlinind legătura intrării, arăta chipul Mântuitorului flancat de doi serafimi, iar dedesubt erau săpate în piatră simbolurile celor patru Evangheliști. Semnul Sfintei Cruci era prezent pe lespezile care au acoperit  mormintele sau era săpat în rocile care au alcătuit zidurile ansamblului monahal. Mergând mai departe am trecut pe lângă necropolă, descoperind morminte goale, pline cu apă, dar și însemne în limba greacă care vorbesc despre  doi dintre trăitorii sfinți de acolo, Tarasie cel Bătrân și Tarasie cel Tânăr. Cea de a doua biserică s-a păstrat mai bine, arhitectura deosebită dezvăluind privirii frumusețea vechiului Bizanț și dragostea călugărilor pentru Dumnezeu și însemnele sfinte.

Nu puteam să ne aflăm într-o astfel de împrejurare și să nu cântăm Troparul Învierii. „Hristos a Înviat” a răsunat din toată ființa noastră… Cine știe de cât timp nu s-a mai auzit în acele locuri o cântare de slavă pentru Dumnezeu! Era o clipă de liniște pioasă, aveai impresia că fiecare piatră emana sfințenie!

De ce sunt atât de entuziasmat când spun aceste lucruri? Pentru că locul acela, ferit încă, de agitația turiștilor, aducea bucurie sfântă, nouă tuturor. Cuvintele nu pot cuprinde și nici nu pot scoate la iveală trăirile acelor momente, dar pot îndemna la dobândirea propriilor experiențe… Cu mulțumiri tuturor celor care au făcut posibilă această călătorie!