„Domnul va judeca pe popoare; judecă-mă, Doamne, după dreptatea mea şi după nevinovăţia mea.” (Psalmi 7, 8)

În primul rând, clopotele Evangheliei bat pentru cei care încă nu știu că în fața lui Dumnezeu, singura noastră dreptate și nevinovăție este Iisus Hristos. Nu sunt drept decât atunci când Îi cer milă Lui și nevinovat doar când mă iartă El.
Evanghelia Judecății de Apoi este clopotnița duhovnicească a Bisericii, înălțată în pustietatea de sens, în cimitirul spiritual al acestei lumi. Cu strigătul clopotelor ei suntem chemați la fiecare liturghie, ca prin Euharistie, să fim mântuiți de Judecată. Căci Trupul și Sângele lui Hristos au trecut deja prin ea, biruitoare prin smerenia Lui...

O știm toți, o recunoaștem tot mai puțini: nu este alt scop al vieții decât iubirea adevărată, care biruie moartea. Iar singurul drum spre dobândirea adevăratei iubiri este suferința. Și singurul care a străbătut până la capăt acest drum este Iisus. Fără El, suferința ne va învinge și ne va împietri inimile. Și vom urî suferința și, urând-o pe ea, vom fugi de cei care suferă...

Niciun om nu e mai bolnav decât cel lipsit de milă. Căci dacă n-am cercetat pe flămând, pe golaș si pe cel închis, e pentru că inima este deja rece ca moartea. Dar clopotele Evangheliei anunță fără echivoc: Iisus Hristos înviază inimile moarte! O face golindu-le de păcatele noastre și umplându-le cu mila Lui...

„Iisuse, Iisuse, Iisuse, iartă-mă!", scrie pe piatra de mormânt a Părintelui Arsenie Papacioc, un sfânt al închisorilor comuniste și al închisorii de pretutindeni și de toată vremea, care este lumea. Acest epitaf este rezumatul vieții creștine, creștinismul redus la esență: toți suntem „capre” care se mântuiesc devenind „oi" prin iertarea lui Iisus Hristos. Căci fără El trăim murind în păcatele noastre. Și păcatele neiertate fac din inimă piatra cu care strivim alte inimi și alte vieți, chiar și în numele iubirii... Păcatul e rodul iubirii de sine, iar iubirea de sine nu are milă.

Trăim intr-un veac al secetei de milă omenească (avem tot mai mult un duplicat raționalizat și livrat de instituții), în vremea acelei pustiiri sufletești pe care o vedem împlinită în „caprele" Evangheliei de azi. „Caprele" sunt produsul final al unui narcisism programatic și totalitar, modul oficial de viață al cetățeanului global. O „oaie” devine „capră" pe măsură ce crizele sufletești ale omului contemporan sunt rezolvate prin mărirea dozei de stimă de sine, nu prin micșorarea sinelui nostru întru smerenia lui Hristos. E ca și cum viața cancerosului ar fi salvată mărind tumora! O armată tot mai consistentă de specialiști fabrică astfel soldatul universal al dezumanizării, a cărui primă victimă este mila...

Va fi o mare nevoință înainte de sfârșitul lumii să faci milostenia ce într-un alt veac era firescul. De aceea, îmi permit nerușinarea de a striga: voi, cei care vreți să supraviețuiți Apocalipsei, faceți-vă provizii de milă, nu de alimente și medicamente! Căci mila e singurul aliment și medicament cu care se poate supraviețui Judecății de Apoi...

Nu mi-am imaginat în brutalul comunism ce penurie de dragoste va aduce vicleana democrație. Nu știam că libertatea ei e programată din fabrică să fie mai puțin pentru oameni și mai mult pentru patimile lor. Dar istoria ne înșală constant dând cuvintelor lui Dumnezeu tâlcuirea dracilor.

Așa că și cuvântul „milă" a trecut în dicționarul diavolului și s-a secularizat. Au preluat-o instituțiile, moarte birocratizată ce preface viața oamenilor în algoritm și o oferă Inteligenței Artificiale, „dumnezeul idioților”. Bătând în mijlocul acestei drame, clopotele Evangheliei îi cheamă să ia mintea lui Iisus pe cei care și-au pierdut-o în nebunia, științific organizată, a lumii. Căci lumina științei, cea care luminează lumea de azi, are ca efect secundar sterilizarea spirituală a vieții. Și această sterilizare a început atunci când, așa cum spunea Părintele Alexander Schmemann, „creștinii au dat lumina cea adevărată pe lumina logicii".

Vremuri grele, fără milă, îi așteaptă pe cei care nu cred în Iisus... Iar peste cei care cred în El și cheamă îndurarea Lui în pustiul sufletesc de pe pământ, pacea și bucuria Împărăției lui Dumnezeu. „Că va judeca Domnul pe poporul Său şi de slugile Sale Se va milostivi.” (Psalmi 134, 14)