Pomenirea morții după bunul său obicei inițial îl stăpânește iarăși, fiindcă dintre toate câte s-a nevoit să le pregătească în atelierul lui permanent locul cel dintâi îl deținea simbolul morții, mormântul. 

Cum, cu harul lui Hristos și cu rugăciunile de trei ori cinstit părintelui acestuia, am fost învredniciți și noi a vedea cu proprii ochi această sfințită peșteră, am admirat înțelepciunea și priceperea rânduielii lui. În ciuda faptului că spațiul este foarte mic și strâmt, nu-i lipsește nimic din cele necesare vieții ascetice. Văgăuna lui, cum își numea culcușul, era o lespede alungită șlefuită, mai înaltă decât podeaua, pe care o folosea și ca scaun. O altă lespede de marmură forma faimoasa lui masă și birou de unde curgeau nenumăratele sale scrieri de miere izvorâtoare pentru întărirea și instruirea nu numai a patriei lui, ci a întregii Sfinte Biserici.

În pereții peșterii a săpat firide pentru cărțile sale și pentru alte lucruri de folos. Dar mai înainte de acestea și-a pregătit mormântul și stând înaintea lui zicea: „Nimic mai mult decât acestea nu vei avea, chiar dacă vei ajunge să stăpânești lumea întreagă”, smerite Neofite. Dintre cele necesare, cuviosul și-a pregătit în peștera lui fie și numai „un jertfelnic”, cum ne spune el însuși: „fixând un jertfelnic pentru sfintele slujbe, ca să nu fiu departe de dumnezeiasca împărtășire cu Trupul și Sângele lui Hristos”.

Pregătit în toate privințele, viteazul atlet al lui Hristos, intră în peșteră și rămâne de atunci zăvorât „singur vorbind numai lui Dumnezeu”.

„«Iată, m-am îndepărtat fugind și m-am sălășluit în pustie» și, slobozit fiind de voirile cele omenești, L-am primit pe Dumnezeu Cel ce m-a izbăvit de puținătatea sufletului și de viforul ispitelor căci petrecerea pustnicească este împreună-lucrătoare a virtuților ca una care slobozește pe oameni din vâltoarea grijilor lumești. Pentru aceea Ilie și Ioan și mulți alții au preferat lumii pustia întru care și Hristos al meu se retrăgea adeseori”. A numit peștera ἐγκλείστραν[1]și pe sine însuși zăvorât sau Τιμιοσταυρίτην[2].    

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Sfânta Mare Mănăstire a Vatopedului, Sfântul Munte, 1988)

[2] Cuvânt construit prin analogie cu Αγιοταφήτην, Păzitor al Sfântului Mormânt, nume dat călugărilor care sunt la mănăstirea Sfântului Mormânt din Ierusalim. Deci slujitor sau păzitor al Sfintei Cruci, monah al mănăstirii, al Peșterii Sfintei Cruci.