Pocăinţa e unul din lucrurile cele mai însemnate ale Dumnezeieştii Scripturi. Însuşi Mântuitorul le-a grăit de la început ucenicilor Săi: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 4, 17).

O, cum vom căuta această vreme de pocăinţă pe care acum o irosim „jucându-ne” (cu viața noastră) şi slujind drept „jucării” (pentru alții), şi nu o vom afla!

Cel ce ia aminte la sine, care se teme de Dumnezeu şi se cutremură de cuvintele Lui, nu caută desfătări şi veselii, nu face râsuri, nu se înalță, nu se trufeşte, nu cugetă semeţ, nu se mânie, nu desfrânează, nu e neharnic la rugăciune şi la citirea dumnezeieştilor Scripturi, ci totdeauna e adunat în sine, smerit cugetător, înfrânt cu inima, totdeauna în lacrimi, plâns şi tânguire, totdeauna în nevoinţe, totdeauna în rugăciune aprinsă şi fierbinte pentru izbăvirea din focul gheenei.

Cel ce iubeşte această viaţă spune: „Vreau să mă mântuiesc”, şi nu face lucrurile prin care ar putea să se mântuiască. Iată ce răspuns se cuvine unuia ca acesta: „Tu totdeauna vrei şi niciodată nu te poţi hotărî! Dar până când vei fi cu sufletul împărţit şi fără rânduială în căile tale? Acum poţi, însă, pesemne, nu vrei cu totul. Ia seama să nu te afle moartea pe neaşteptate în această nehotărâre şi atunci vei vrea, însă deja nu vei mai putea!”.

(Patericul Lavrei Sfântului Sava, Editura Egumenița, 2010, pp. 151-152)