- Ce înţelegem prin pocăinţă şi care sunt treptele pocăinţei, după Sfinţii Părinţi?

- Prin pocăinţă înţelegem o atitudine sufletească a omului, în care se arată repulsie faţă de păcat, părere de rău pentru păcatele săvârşite şi dorinţa sinceră de a nu mai face nimic rău. După Sfântul Vasile cel Mare, acel om se pocăieşte cu adevărat care poate spune cu toată fiinţa lui în rugăciunea către Dumnezeu: Nedreptatea o urăsc şi o dispreţuiesc, iar legea Ta o iubesc.

Lucrul cel mai important în pocăinţă este calitatea ei de a-l reface pe om, de a-l realcătui ca om în bine. Pocăinţa nu este o încremenire cu faţa la un trecut irecuperabil, ci este o reabilitare în prezent, cu faţa spre viitor. Cred că aceasta o avea în vedere Sfântul Ioan Botezătorul care, chemând la pocăinţă, nu se rezuma la îndemnul: Pocăiţi-vă,ci adăuga: Faceţi roade vrednice de pocăinţă. La fel şi Sfântul Apostol Pavel, care scria credincioşilor creştini din Efes: Cel ce a furat, să nu mai fure, ci mai cu seamă să lucreze cu mâinile sale, ca să aibă de unde să dea milostenie. Cu mâinile ai furat, cu mâinile să şi lucrezi.

Să nu te mulţumeşti numai cu părerea de rău că ai nedreptăţit pe cineva, ci să faci acum şi mai mult bine, ca să compensezi lipsurile pe care le-ai pricinuit altădată. Desigur, trecutul rămâne irecuperabil, dar prezentul – care este timpul ce ne aparţine – trebuie sfinţit, ca să ni se sfinţească trecutul, căci prezentul devine trecutul nostru, şi ca să ne sfinţească şi prezentul de mâine adică viitorul, căci şi viitorul tot de prezent depinde.

(Arhim. Ioanichie Bălan,  Ne  vorbeşte  Părintele  Teofil (Părăian), vol. I, Editura Episcopiei Romanului, 1997,  pp. 56-57)