...primii pași, șoptiți, în cămara cea de taină a Postului celui Mare. 

Până mai ieri lumea se agita, alega încolo și încoace, unii oameni făceau marketing, alții divorț, străzile – un furnicar neoprit. Și deodată: stop! Un fel de boom al liniștii oprește timpul în loc, oprește goana după nimic și în chip neștiut poate de lumea mondenă, poartă fluxul interior al omenirii înaintea Dumnezeului său: miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă...

Poate și acum lumea cea din afară aleargă, încă se preocupă cu zarvă de forfota ei stridentă, însă pentru noi, cei ce ne-am închinat viața dorului după Domnul, rămân toate în urmă, ca o umbră fără rost, căci am pășit, ca printr-un portal în vecernia iertării, în cămara cu molcom întuneric și candele licărind a rugăciune, în murmurul întregii Biserici vii: miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă...

Așa a fost dintru început, cel puțin pentru mine, Postul Mare – o cămară de taină în care ne despărțim de lumesc și pășim în șoaptă înlăuntru, înaintea Feței lui Dumnezeu. 

Prin rugăciunile atât de pătrunzătoare și prin tânguitoarea muzică psaltică, mutăm umanitatea toată înlăuntrul nostru și o prefacem, precum scoica își preface perla dintr-o rană, în zdrobită rugăciune. Da, un singur om, care din adâncul inimii lăcrimează în Domnul cerând milostivire pentru Adam de pretutindeni, poate transforma lumea întreagă în rugăciune și îmbrățișare de Duh. Poate nevăzut și neștiut în cele pământești, dar cu adevărat în cele duhovnicești. 

Asemăn mereu acest ceas cu ieșirea în pustie a sihaștrilor. Se despărțeau chiar și de mănăstire, care deja era afierosită Domnului, pentru a intra în deplina singurătate cu Cel Singur, în liniștea, dar și provocatoarea pustie a deșertului anahoretic. Pustia în care ne vedem întru adevăr, pustia în care realizăm clar adevărul nostru existențial – deșertăciunea și păcatul... însă nu ca pe o dramă a condiției umane, ci ca pe un realism duhovnicesc, menit să ne facă liberi. Liberi de închipuiri și himere, de așteptări și nevoi omenești, pentru ca astfel să ne atârnăm întreaga ființă de Domnul, care dintru început ne-a arătat încotro este nădejdea mântuirii noastre: cele ce sunt cu neputință la oameni, cu putință sunt la Dumnezeu! 

De aceea, chemarea Postului Paștilor, al trecerii spre Înviere, ne pregătește, transformându-ne treptat prin miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă, din omul plin de voie și nevoie egocentrică în smerit văzător de sine cu pocăință și zdrobire, gata să traverseze marea care desparte Egiptul de libertate, care desparte neființa de Anastasis! 

Nu știu de ce, toată viața m-a oripilat banalul. Nu banalul în sensul acela de simplu, firesc, o formă de smerenie (gen un om banal, care de fapt ascunde poate chiar sfințenia). Ci în sensul său de prozaic, lipsit de sens și de culoare. De expresie și de metafizică. Banalul ca fără de viață și sieși de ajuns, un om sau un context fără condiție superioară, fără dincolo sau dincoace, fără emoție supremă și bătaie de suflet. Am simțit mereu că mă sufocă, mă abrutizează și îmi taie aripile ascunse de Domnul în fiecare dintre noi, aripile zborului către cer! Pentru mine, opusul Vieții nu este parcă moartea, cât prozaismul unui final banal, departe de cunoștința lui Dumnezeu, al unei vieți chemate de fapt spre veșnicie, spre îndumnezeire. Acel dumnezei sunteți și fii ai celui Preaînalt, iar voi ca unul dintre pământeni muriți...

De aceea, în contextul acestor clipe ieșite din rutina mersului cadențat al lumii, Canonul cel Mare este evadarea din banal și prozaic. Este refuzul de a pieri, de a lăsa contextele vieții să ne usuce nădejdile cerești, să ne sfârșească într-o penibilă mirare a nimicului, este lupta crudă, dar vie, care refuză a se înrobi în armata uscăciunii de suflet și a lipsei de întoarcere Acasă. 

Duminica Întoarcerii fiului risipitor (și risipit), care precede intrarea în Post, se dovedește o biruință asupra acestui final prozaic al poveștii vieții noastre, pe care îl propune lumea cea fără de Domnul nostru. Este o făgăduință și o nădejde tare cum că fiul omului simte chemarea și se întoarce deplin, cum că acest Acasă, pe care noi îl uităm, nu îl mai zărim nicăieri în peregrinările patimilor și în care uneori parcă nu mai credem cu toată ființa, cu adevărat este și ne așteaptă, ne cheamă, ne regăsește și ne dăruiește pe noi înșine nouă și Părintelui nostru dumnezeiesc. Iar această dureros de dulce regăsire se petrece, iată, în tainițele Canonului Sfântului Andrei Criteanul, în Sfânta Liturghie a Darurilor, în metaniile și plânsurile Sfântului Efrem Sirul, în adânci lacrimi cu care ne îmbăiem și împrospătăm sufletul, din miezul tainic al Bisericii. Ce recunoștință vom aduce Părintelui pocăinței, pentru că ne-a învățat să plângem în Domnul? Să ne răscumpărăm prin suspinare Harul și viața lăuntrică, adevărata hrană și respirare a ființei noastre? 

Pentru aceea, din adânc de inimă ne rugăm Ție, Părinte ceresc: 

Împărtășește nouă Duhul Tău cel Preasfânt pentru ca întru El să învățăm a ne ruga cu adevărat! Cheamă pe noi prin suspinul cel mai dinlăuntru al Duhului Tău, care cu Tine ne apropie și ne unește în Iubire, dăruiește nouă pocăința cea curățitoare și înnoitoare, care cu lacrimi ne întoarce Acasă, în brațele Părintești. Pune pe grumajii noștri hlamida iertării Tale și nădejdea că toate pentru care tânjim întru Tine nu se vor pierde în zădărnicie, ci se vor plini când și cum dorești Tu, spre biruința Învierii! 

Preacurată Maică a Domnului nostru, întinde Sfântul tău Acoperământ peste întreaga Biserică, ce acum se înfățișează vie și tainică prin toți cei ce se roagă, peste tot sufletul creștinesc ce nădăjduiește la tine. Poartă în palmele tale toată setea ca fiii, părinții și frații noștri să cunoască pe Domnul. Solește tot neastâmpărul inimii de a fi numele Fiului Tău preaslăvit în toată făptura, în veci! 

Sfinte Părinte Andreie, roagă-te pentru noi!

Sfinte Efrem, al lacrimilor celor mai dinlăuntru, învață și inimile noastre a suspina după mântuire și trimite nouă duh de pocăință prin rugăciunile tale, ca prin ele să ni se trezească sufletul și să ne întoarcem în sânul Părintesc! Amin!