Postul ‒ terapeutic sau duhovnicesc?

În Biserică, niciodată rugăciunea nu e o mantră și nici postul nu e orientat terapeutic, ci toate sunt ca să ne slobozim de patimi ‒ numai cu harul și cu ajutorul lui Dumnezeu, smerind inima noastră până se va odihni în ea Duhul Sfânt. Nu putem propovădui nici rugăciunea, nici postirea, nici mersul la biserică, nici spovedirea luate „în sine”, desprinzându-le de Dumnezeu. Nici măcar sub pretextul că, în felul acesta, putem atrage pe cei necredincioși.

Un studiu recent arată că mersul la biserică și nu alte activități ajută vârstnicii să aibă o sănătate mintală îmbunătățită. Cercetarea este realizată pe un eșantion de peste 9.000 de persoane de către Facultatea de Medicină Erasmus din Rotterdam (Olanda), cu implicarea cercetătorului Mauricio Avenando de la „The London School of Economics and Political Science”, și evidențiază că apartenența la o comunitate religioasă funcționează ca un „bun antidepresiv” pentru oamenii de peste 50 de ani. Am lecturat aceste informații pe siteul avereabisericii.ro, dar și pe www.lse.ac.uk (articolul „Attending church is the key to good mental health”). Acest studiu se înscrie în seria nesfârșită de cercetări care vin să confirme faptul că practica religioasă aduce foarte multe beneficii. Ele sunt cu atât mai vrednice de crezare, cu cât majoritatea implică cercetători cu dovedite competențe în domeniile lor de activitate, mulți chiar nefiind implicați din punct de vedere religios (ca să nu-i numesc atei).

Mersul la biserică, postul, rugăciunea, spovedania pot fi evaluate și prin prisma impactului pe care-l au în viața unui credincios. Dar această evaluare nu trebuie să fie preocuparea Bisericii. Nici o formă de asceză nu reprezintă un scop în sine și nici nu vizează altceva decât despătimirea, în vederea unirii cu Dumnezeu.

Nu mergem la biserică pentru că avem acolo cu cine interacționa și pentru că plecăm de la slujbe „mai împăcați, mai încrezători”. Participarea activă, conștientă, cu pregătire la sfintele slujbe reprezintă pași către Împărăție, pregustare a Raiului. Iar prin împărtășirea cu Trupul și cu Sângele Domnului la Liturghie ne facem mădulare vii ale Bisericii. Dându-i viața noastră, primim viața Lui!

Postim nu ca să slăbim, să ne vindecăm de boli sau să ne simțim mai bine în plan psihic. Acestea sunt consecințe „care se adaugă” (Cf. Matei 6, 25-33). Postim nu pentru că a mânca (de exemplu, carne) reprezintă ceva greșit, „nespiritual”. Înfrânarea ne ajută să ne raportăm corect la cele create, să luăm distanță față de tot ceea ce ne poate robi, ca să fim astfel liberi spre a ne alipi (mai mult) de Dumnezeu. Vom constata, așa făcând, că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4; v. și Deuteronomul 8, 3).

Ne rugăm nu pentru că dobândim astfel echilibru, liniște, pace sufletească. Nici pentru că intrăm pe „o vibrație” care ține la distanță „energiile negative”. Există și efecte benefice ale rugăciunii, dar ele nu reprezintă ținta ei. Scopul este să învățăm a fi în dialog viu cu Dumnezeu, să dobândim permanenta raportare la El ‒ trezvia. Ținta este să ne supunem mintea lui Hristos, să ne robim către El „tot gândul, spre ascultare” (Cf. II Corinteni 10, 5). Doar așa putem fi cu adevărat liberi, doar așa putem fi deschiși spre a cunoaște Adevărul.

Și mărturisirea păcatelor aduce în viața credinciosului multă pace. Câți dintre cei ce v-ați ridicat de la scaunul de spovedanie nu ați constatat că vă simțiți „mai ușori”? Dar nu astfel de stări „vânăm” în Taina Pocăinței. Spovedania este momentul în care eu mă deschid total și mă arăt lui Dumnezeu cu toate ale mele, indiferent cât de rușinoase, de ticăloase ar fi ele. O fac având nădejde că El îmi dă iertare prin mâna duhovnicului și că mă poate ajuta să biruiesc păcatul. Dumnezeu îmi dăruiește harul de a pune început bun și de a face pocăință, dar eu trebuie să conlucrez cu acest har. Personal, am o mare rezervă în a primi oameni care-mi sunt trimiși la spovedit ca „să-i rezolve Părintele”. Sigur că stau de vorbă și cu persoane care nu înțeleg ce înseamnă spovedania sau poate chiar încă nu cred în Dumnezeu. Dar una este dialogul, sfătuirea, îndrumarea și alta spovedirea. Nu putem coborî spovedania de la Taină a Bisericii la nivelul de ședință (psiho)terapeutică. Există destui psihologi și terapeuți creștini pentru lucrarea aceasta. Preotul trebuie să-și vadă de slujirea și de povățuirea în cele duhovnicești.

Să nu uităm ce ne învață toată ascetica Bisericii. Diavolul nu se teme când noi avem râvnă să postim aspru sau să priveghem mult. Nici el nu doarme și nici nu mănâncă. Faptul că omul are lucrare ascetică nu-l face imun la păcatul mândriei, al slavei deșarte. Dimpotrivă. Dacă un om pătimaș este măcar îmboldit, din când în când, de conștiință să-și recunoască starea păcătoasă și se poate smeri puțin, cel cu multă asceză e ispitit să creadă că, prin ceea ce face el!, este un om virtuos, bineplăcut lui Dumnezeu. E cea mai cumplită înșelare, din care greu iese cineva!

În Biserică, niciodată rugăciunea nu e o mantră și nici postul nu e orientat terapeutic, ci toate sunt ca să ne slobozim de patimi ‒ numai cu harul și cu ajutorul lui Dumnezeu, smerind inima noastră până se va odihni în ea Duhul Sfânt. Nu putem propovădui nici rugăciunea, nici postirea, nici mersul la biserică, nici spovedirea luate „în sine”, desprinzându-le de Dumnezeu. Nici măcar sub pretextul că, în felul acesta, putem atrage pe cei necredincioși.

Când căutăm stări frumoase și efecte benefice, de fapt tot pe noi înșine ne căutăm, nu pe Dumnezeu. Căutăm pe cele create ‒ materiale sau spirituale ‒, dar nu pe Cel Necreat. Nu degeaba le zice Domnul celor ce au mâncat din pâini și din pești în pustie: „Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat” (Ioan 6, 26). Căutăm să ne „săturăm” ființa de cele îndestulătoare pentru noi, rămânând însă tot robi ai acestei lumi, dar amăgindu-ne că suntem oameni „spirituali”.

Grea nu este lucrarea postului sau a rugăciunii. Grea este lepădarea de sine și mereu punerea lui Dumnezeu în prim plan, în toate ale noastre. Greu nu este a ține post negru cu apă. Greu este a nu ține nici o zi de post decât cu binecuvântare, în smerenie, fără a trâmbița nimic despre asta. Și, mai ales, având conștiința că flămânzim după Domnul. În Biserică, postul are doar valoare duhovnicească. Acesta este rostul lui. Terapeutic se poate vedea doar din afară.

De la același autor

Ultimele din categorie