† DR. IRINEU

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOP AL CRAIOVEI ŞI

MITROPOLIT AL OLTENIEI,

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,

PREACUCERNICULUI CLER

ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI

DIN ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS-DOMNUL NOSTRU,

IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Îngerul a strigat celei pline de dar:

Curată Fecioară, bucură-te;

Şi iarăşi zic: bucură-te, căci Fiul tău a înviat

a treia zi din mormânt

şi pe morţi i-a înviat; popoare veseliţi-vă!”

Preacuvioşi Părinţi, Preacuvioase Maici şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Aceste cuvinte de îndemn duhovnicesc ale îngerului, pe care le auzim cântându-se în sfintele noastre biserici cu prilejul acestui mare praznic, ne cheamă pe toţi la întâlnirea sfântă şi mântuitoare cu Însuşi Cel înviat Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Acesta, Domnul Slavei, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire a răbdat patimile cele înfricoşătoare, crucea cea de viaţă dătătoare şi a înviat a treia zi după Scripturi. Taina Învierii Lui ne pune în lumină iubirea Sa nesfârşită faţă de om şi faţă de întreaga creaţie. Sfântul Evanghelist Ioan, copleşit de măreţia iubirii Tatălui ceresc, spune că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.[1] Iată de ce sărbătoarea de astăzi este mai întâi de toate praznicul iubirii negrăite a lui Dumnezeu pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Căci, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om, pentru ca apoi prin Jertfa Sa de pe cruce şi prin Înviere să dăruiască oamenilor, păcătoşi şi muritori, iertarea păcatelor şi viaţa veşnică.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Mântuitorul Hristos, precum din pântecele Fecioarei Maria S-a născut, lăsându-i fecioria nestricată, tot astfel a înviat, biruind moartea şi surpând puterea ei. El a lăsat în mormânt giulgiurile singure, dar a ridicat la viaţă pe strămoşii noştri. Adam a urmat pe Domnul în înviere şi Eva a venit şi ea la viaţă. Strămoaşa mulţumeşte astăzi Fecioarei Maria, iar tot pământul cade în genunchi înaintea Domnului, cântând cu glas de biruinţă: „Hristos a Înviat!” În această prăznuire divină: „Eva şi-a ridicat ochii din iad şi s-a bucurat, căci Fiul fiicei sale, Fecioara Maria, a venit, ca un Vindecător al vieţii, ca s-o ridice pe mama Maicii Lui la cele de sus. Binecuvântat să fii Pruncule, Care ai zdrobit capul şarpelui şi ne-ai ridicat din moartea în care eram aruncaţi!”[2] Deci, datorită măreţiei şi binefacerilor Sale, Mântuitorul Hristos ne oferă astăzi Învierea Sa, Praznicul praznicelor şi Sărbătoarea sărbătorilor, care întrece toate sărbătorile. Căci aşa precum soarele întrece stelele în strălucire şi Învierea este cu adevărat mai plină de lumină, nu doar pentru serbările pământeşti, ci şi pentru sărbătorile care-L prăznuiesc pe Mântuitorul Hristos.[3]

Desigur, Învierea Mântuitorului Hristos depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Cântările  pascale explică acest eveniment unic, zicând: „Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase, iar a treia zi, ca şi Iona din chit, ai înviat din mormânt”.[4] Sfântul Ioan Damaschin, referindu-se la acest moment, zice: „Păzind peceţile întregi a înviat din mormânt, Cel Ce n-a stricat cheile Fecioarei prin Naşterea Sa şi ne-a deschis nouă uşile raiului”. Deci, dacă „Îngerul mai înainte de zămislirea Domnului, a grăit celei pline de daruri: Bucură-te! Tot un înger, la Învierea Lui, a răsturnat piatra slăvitului Său mormânt. Acela, în locul întristării, semne de bucurie a vestit; iar acesta, în locul morţii, pe Stăpânul Cel dătător de viaţă ne-a propovăduit. Pentru aceasta, strigăm: Făcătorule de bine al tuturor, Doamne, slavă Ţie!”[5] Ca atare, Domnul, precum S-a născut dintr-o Fecioară curată, neispitită de nuntă, tot aşa a înviat dintr-un mormânt unde nimeni n-a fost pus şi fără a-l deschide. Cum constatăm: o taină dumnezeiască a fost Naşterea Sa din Preacurata Fecioară Maria şi o taină dumnezeiască a fost Învierea Sa din morţi. Şi, de asemenea, în acelaşi fel tainic a intrat la ucenicii Săi prin uşile încuiate şi a stat în mijlocul lor.[6]

Iubiţi părinţi, fraţi şi surori

Pentru că vorbim despre moarte şi înviere trebuie să înţelegem că spaima de moarte a omului nu este un lucru cu totul natural, ci s-a produs ca un fenomen contrar firii noastre, ca o slăbire a comuniunii omului cu Dumnezeu, Izvorul vieţii. Teoriile de astăzi referitoare la distrugerea întregului om prin moarte ascund neînţelegerea păgânilor cu privire la valoarea persoanei umane. Orice om este o realitate unică, un semn unic al iubirii lui Dumnezeu şi rămâne ca mărturie unică a creaţiei Sale. Dumnezeu nu poate uita în veci pe cineva şi dacă nu-l poate uita îl şi menţine pe fiecare veşnic în existenţă. Deci, fără să ne anuleze libertatea noastră ca persoane, noi rămânem într-o legatură intimă cu Mântuitorul Hristos. În felul acesta ne mărturisim dependenţa noastră faţă de Dumnezeu şi suntem într-un dialog cu El, chiar dacă uneori nu răspundem la chemarea Lui. Desigur, în virtutea acestei raţiuni, dovedim prin însăşi viaţa noastră că Învierea Mântuitorului Hristos este absolut necesară pentru noi. În felul acesta intrăm prin Învierea Domnului în zarea de lumină şi de viaţă infinită a Împărăţiei cerurilor în care ne vom afla deplin la a doua venire a Lui, când va veni să judece viii şi morţii.

Fireşte, Domnul este şi Judecătorul nostru, răsplătind pe cei ce au vieţuit după învăţătura Lui şi s-au asemănat cu El prin fapte bune. Scrierile duhovniceşti ne vorbesc mult despre această cercetare a vieţii noastre de aici. Un Părinte bisericesc spunea „luptă-te să iei arvuna mântuirii în chip ascuns înlăuntrul inimii tale ca în vremea ieşirii să nu afli tulburare şi spaimă neaşteptată”. Astfel, numai păstrându-ne în lumina Învierii Mântuitorului Hristos, vom moşteni Împărăţia cerurilor şi ne vom bucura de „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”.[7] De asemenea, acolo vom vedea că lucrurile nu vor mai fi dependente de persoane, ci vor avea o formă nouă plină de iubirea lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a sfinţilor Săi.

Preaiubiţi părinţi, credincioşi şi credincioase

Sfânta Evanghelie, cum am auzit, vorbind despre Învierea Domnului, începe cu drumul femeilor spre mormânt, în zorii zilei de după sâmbătă. Femeile merg împreună cu Maica Domnului la mormânt, pentru a cinsti după cuviinţă trupul Domnului, dar îl găsesc deschis şi gol. Un înger le spune: „Nu vă temeţi! … Mergeţi degrabă şi spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea”.[8] Cuvintele: „nu vă fie frică”, „nu vă temeţi” încurajează pe femeile mironosiţe ca să-şi deschidă inima pentru a primi această veste. Deci, mergând la Sfinţii Apostoli, ele aveau să găsească pe aceştia risipiţi şi cu credinţa slăbită şi împuţinată. Însă, deîndată ce femeile le-au comunicat vestea cea minunată a Învierii, deşi părea incredibilă, aceştia au revenit ca de la întuneric la lumină, crezând că Mântuitorul a înviat, aşa cum El Însuşi a prezis.

Galileea, despre care vorbeşte Mântuitorul, este locul primei chemări la apostolat a ucenicilor, unde începuse totul! Cu câtva timp în urmă, pe malul lacului, Domnul i-a chemat la apostolat şi ei au lăsat toate şi l-au urmat.[9] Acum, El se întoarce în Galileea pentru a rememora totul, pornind de la cruce la Înviere, fără frică şi fără teamă. Deci, Mântuitorul ia totul de la capăt pentru a pune un nou început care să aibă o nouă temelie, aceea a iubirii depline faţă de El şi faţă de Învierea Sa din morţi.

Desigur, dacă pentru Sfinţii Apostoli a fost nevoie de o reîntoarcere în Galileea, şi pentru noi este valabilă această refacere a drumului nostru. Ca şi pentru Sfinţii Apostoli, şi pentru fiecare dintre noi există o „Galilee” la începutul drumului nostru cu Mântuitorul Hristos. A merge în Galileea, adică a veni la Biserică, înseamnă ceva frumos, înseamnă pentru noi a redescoperi Botezul nostru ca izvor viu, a lua putere înnoită de la rădăcina credinţei noastre şi a trăirii noastre creştine. Ca atare, a ne întoarce la Biserică înseamnă înainte de toate a ne întoarce acolo, la acel loc plin de căldură în care harul lui Dumnezeu ne-a atins la începutul vieţii noastre creştineşti. De la acea scânteie putem să aprindem focul credinţei pentru astăzi, pentru fiecare zi, şi să ducem mai departe căldură şi lumină generaţiilor următoare. De la această lumină a Învierii se aprinde în sufletele noastre o bucurie smerită, o bucurie care nu dispreţuieşte durerea şi disperarea nimănui, o bucurie bună şi blândă.

Este adevărat că pe lângă această bucurie a Învierii mai există şi chemarea de a urma pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi de a participa la viaţa Bisericii Lui în lume. În acest sens, când El trece pe drumul vieţii noastre, ne priveşte cu milostivire, ne cere să-L urmăm şi să ne întoarcem la Biserica Lui. El doreşte să recuperăm drumul pierdut şi să ne aducem aminte de acel moment în care ochii noştri s-au intersectat cu ochii Lui, momentul în care ne-a făcut să simţim că suntem copiii Lui şi că ne iubeşte. Astăzi, în această noapte sfântă, fiecare dintre noi se poate întreba: de fapt care este Biserica mea? Mi-o amintesc? Am uitat-o? Da, se poate să fi uitat-o, dar ea este aici şi Mântuitorul ne aşteaptă să venim permanent în ea. Poate am mers prea departe pe drumuri şi cărări lăturalnice care ne-au făcut s-o uităm, dar acum ne-am dat seama de adevăr şi ne rugăm Lui: „Doamne, ajută-ne şi ne întăreşte să nu ne mai fie frică să ne întoarcem la Biserica Ta şi la Tine”. Tocmai pentru aceasta, sărbătoarea Învierii Domnului are un mesaj clar: trebuie să ne întoarcem din drumul nostru străin pentru a-L vedea pe Mântuitorul înviat şi a deveni martori ai Învierii Lui. Nu este o întoarcere şi nu este o nostalgie după timpul trecut. Este o întoarcere la prima noastră iubire, pentru a primi focul pe care Domnul nostru Iisus Hristos, Cel înviat, l-a aprins în lume şi l-a adus tuturor, până la marginile pământului.

Tebuie să dorim, aşadar, ca focul Învierii Mântuitorului Hristos să intre în viaţa noastră, iar pe El să-L simţim ca pe Părintele nostru, cu încredere, căci El este viaţa noastră! Dacă până acum am fost departe de El, să facem un mic pas spre El ca să ne primească în braţele Sale deschise. Dacă ni se pare dificil să-L urmăm, să nu ne fie frică, să ne încredem în El, căci este aproape de noi, El este cu noi şi ne va da pacea de care avem nevoie pentru a trăi aşa cum vrea El. Deci, să nu ne închidem în faţa noutăţii pe care Dumnezeu vrea s-o aducă în viaţa noastră! Suntem adesea obosiţi, dezamăgiţi, trişti, simţim povara păcatelor noastre, ne gândim că n-o să reuşim. Să nu ne închidem în noi înşine şi să nu ne pierdem încrederea. Nu există situaţii pe care Dumnezeu să nu le poată schimba în bine, nu există păcate pe care să nu le poată ierta, dacă ne deschidem Lui.

Vă îndemnăm deci, în această noapte sfântă de lumină, invocând mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria, prima care a văzut pe Mântuitorul Hristos înviat, să cereţi ca Domnul nostru Iisus Hristos să vă facă părtaşi de Învierea Sa. Să vă dea putere să renunţaţi la tot ce vă desparte de El şi de harul Său. Să regăsiţi credinţa ortodoxă care ne dă viaţă, ne transformă şi ne împlineşte în mod real. Să simţiţi bucuria familiei şi să vă amintiţi de îndemnul Mântuitorului şi de cuvintele îngerului: „Bucuraţi-vă”!, bine ştiind că tocmai această experienţă deschide larg inima la speranţa pentru viitor.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!”

Vă îmbrăţişăm pe toţi cu iubire sfântă şi vă dorim să trăiţi aceste

sărbători sfinte în pace şi bucurii!

Al vostru în Duhul Sfânt, către Hristos Domnul rugător,

cu părinteşti binecuvântări,

† Dr. Irineu

Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

[1] Ioan 3, 16.

[2] Sfântul Efrem Sirul, Imne la Naştere VIII.

[3] Sfântul Grigorie Teologul, Predică la Paşte, 45, PG. 36, 624.

[4] Penticostar, Canonul Învierii, Cântarea a VI-a, Glasul I.

[5] Penticostar, Duminică la Utrenie, Glasul II, stihire la Laude.

[6] Ioan 20, 19.

[7] I Corinteni 2, 9.

[8] Matei 28, 5.

[9] Matei 4, 18-22.