Rugăciunea are foloasele ei.

Dreptmăritori creştini,

Sfânta Evanghelie de astăzi ne prezintă chipul luminos al unui sutaş din cetatea Capernaum. Acesta avea o slugă bolnavă, „chinuindu-se cumplit” (Mt. 8, 6). Probabil sutaşul, cuprins de milă şi compasiune, a vegheat lângă patul acestui suferind şi probabil a chemat un medic să-l vadă şi să-l trateze.

Văzând însă că boala persistă, ostaşul roman a cerut ajutorul Mântuitorului Hristos, Care vindeca toată boala şi neputinţa în popor. Rugăciunea sutaşului, făcută cu adâncă smerenie şi credinţă, a fost ascultată de Domnul. Evanghelia ne spune că „s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela” (Mt. 8, 13).

Iubiţi credincioşi,

Prin rugăciune putem vorbi direct cu Dumnezeu, Părintele nostru ceresc, Care este gata să ne răspundă şi să ne ajute. În Predica de pe munte Iisus spune: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere, ia; cel care caută, află; şi celui ce bate i se va deschide. Sau cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, el îi va da piatră? Sau de-i va cere peşte, el îi va da şarpe? Deci, dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El!” (Mt. 7, 7-11).

În Sfânta Evanghelie avem exemple când oamenii au cerut ajutor la Hristos şi El le-a răspuns: cei 10 leproşi; tâlharul de pe cruce (pocăit); cerşetorul orb care I-a strigat: „Fiul lui David, miluieşte-mă!”; Iair, care a mijlocit pentru fiica sa bolnavă, ş.a..

În toate aceste împrejurări, oamenii au cerut Domnului ajutor şi totdeauna Domnul le-a răspuns la rugămintea lor. El nu S-a schimbat şi încă aude rugăciunile noastre, pentru că ne iubeşte şi ne poartă de grijă, fiecăruia personal.

Răspunzându-ne rugăciunilor, Mântuitorul Hristos nu ne dă totdeauna ceea ce vrem, pentru că, fără să ne dăm seama, cerem lucruri care n-ar fi bune pentru noi. El ne răspunde rugăciunilor noastre în maniera Sa proprie, înţeleaptă, dându-ne ceea ce ştie că va fi pentru noi cel mai bine.

Sfântul Macarie ne îndeamnă să încheiem fiecare rugăciune cu aceste cuvinte: „Fie voia Ta, Doamne, pentru că Tu ştii mai bine decât mine ceea ce este bun şi folositor pentru mine”.

Noi putem să-I cerem lui Dumnezeu orice. Nimic nu este prea mic sau neînsemnat. Dar, trebuie să cerem cu credinţă! Aceasta înseamnă că noi posedăm certitudinea că Dumnezeu aude şi că El, într-adevăr, răspunde într-un chip cunoscut Lui Însuşi. Aceasta mai înseamnă că singura noastră cerere adevărată şi neschimbătoare este cea spusă nouă de Hristos în cuvintele şi în faptele Sale: „Tatăl nostru...facă-Se voia Ta!”.

Rugăciunea este una din datoriile fundamentale ale creştinului. De aceea, Sfântul Pavel, adresându-se tesalonicenilor, le spune: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tes. 5, 17). Rugăciunea este o conlucrare tainică a sufletului cu harul dumnezeiesc.

Starea sufletească a credinciosului în rugăciune este de încredere, de împotrivire la chemările josnice, de mobilizare a energiei noastre spre Dumnezeu, de încadrare a voinţei proprii în voinţa lui Dumnezeu.

Vieţuirea în rugăciune întăreşte credinţa în prezenţa şi în existenţa lui Dumnezeu. După cum cel ce a văzut lumina poate fi convins de existenţa ei, tot aşa, pentru cel ce se roagă, Dumnezeu este o realitate pe care n-o mai poate întuneca norul îndoielii.

Domnul ne spune: „Pe toate câte le veţi cere, rugându-vă cu credinţă, le veţi primi” (Mt. 21, 22). A te ruga cu încredere înseamnă a avea inima şi puritatea unui copil care se lasă cu totul în seama celui ce l-a născut. A te ruga cu nădejde înseamnă a avea convingerea că Înţelepciunea divină îţi va răspunde cum cunoaşte ea că poţi fi ajutat mai bine.

De multe ori, răspunsul Tatălui ceresc poate să nu ne placă sau rezultatul rugăciunii poate să fie contrar la ceea ce am cerut. Cu toate acestea, cu Stăpânul Cel veşnic niciodată nu suntem în pagubă.

Un scriitor apusean mărturiseşte: „Am cerut lui Dumnezeu putere să muncesc; El m-a făcut slab ca să învăţ a mă supune. I-am cerut sănătate să pot isprăvi multe; mi s-a dat boala ca să împlinesc lucruri mai bune. M-am rugat pentru bogăţii, să fiu fericit; mi s-a dat sărăcia ca să rămân înţelept. Am cerut să fiu lăudat de oameni; am devenit umil ca să simt nevoia ajutorului lui Dumnezeu”.

Rugăciunea bine făcută săvârşeşte minuni; ea coboară pe Dumnezeu în mijlocul nostru şi înalţă sufletul credinciosului către El. Este o minune ce o putem săvârşi zilnic, plecând genunchii, împreunând mâinile şi înălţând privirea şi cugetul spre Domnul. Fără legătura constantă cu Dumnezeu, prin rugăciune, viaţa credinciosului îşi pierde dinamismul, frumuseţea şi prospeţimea, făcându-şi loc în ea lâncezeala, trândăvia, nonsensul.

De aceea şi Sfântul român Ioan Iacob zice: „Când lăsăm, de bună voie,/Rânduiala rugăciunii,/Prinde mare îndrăzneală/Viermele deşertăciunii”.

Prin Botez, creştinul are în el „Împărăţia lui Dumnezeu” (Lc. 17, 21), cum adevereşte Mântuitorul şi tâlcuieşte Sfântul Ioan Casian. Întreaga noastră viaţă se desfăşoară în mediul umplut de prezenţa lui Dumnezeu, cum spune Apostolul: „Dumnezeu nu e departe de fiecare din noi, că noi în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17, 27-28).

Ca „plantă cerească”, omul trebuie să absoarbă mereu ozonul din prezenţa lui Dumnezeu, ca astfel să poată oxigena permanent fiinţa sa, eliminând otrava păcatului şi hrănind virtuţile. Or, acest proces de continuă oxigenare este rugăciunea care, după expresia Sfântului Pahomie, „este hrănitoarea tuturor virtuţilor”.

La îndemâna fiecărui creştin, cât de simplu sau cât de învăţat, stă rugăciunea cea mai scurtă care s-a format în decursul vremii şi prin care Sfinţii au atins piscul sfinţeniei.

Către Mântuitorul, e bine să se rostească în gând, de multe ori: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Către Maica Domnului: „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Către Îngerii şi Sfinţii din cer: „Toate Puterile cereşti şi toţi Sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul”.

Creştinii vremurilor de demult obişnuiau să rostească aceste rugăciuni scurte, fiind astfel în dialog statornic şi iubitor cu Cel de Sus.

Se zice că un bătrân pustnic împletea funii de papură pentru coşuri, dar cu mintea zicea această rugăciune scurtă. Nici nu a simţit când a trecut timpul şi funiile fuseseră gata. Altul, de asemenea, toată viaţa lui nu a lăsat lucrul din mână şi nici rugăciunea neîncetată, această rugăciune suindu-se la Dumnezeu şi făcându-l pe el smerit şi cuviincios.

După cum învaţă Sfântul Vasile cel Mare, „în urma necurmatei şi curatei aduceri aminte de Dumnezeu, se întipăreşte în sufletul nostru amintirea Lui ca o pecete de-a pururi neştearsă, se imprimă numele lui Iisus Hristos şi astfel, dobândim dragoste de Dumnezeu şi imboldul de a împlini poruncile Lui”.

Dacă cineva se roagă, înseamnă că-şi face timp pentru Dumnezeu, Îi face loc în inima şi în casa sa, recunoaşte în El suprema valoare, singurul Care, în această lume a nebuniei, poate să ne ajute şi să rezolve toate problemele noastre.

Un Sfânt Părinte spune că „rugăciunea este cheia vistieriei darurilor dumnezeieşti”. Aceasta înseamnă că prin ea deschidem „uşa milostivirii” lui Dumnezeu şi primim toate cele necesare pentru sufletul şi pentru trupul nostru.

În această privinţă, avem un exemplu edificator oferit, în secolul al IV-lea, de o sclavă creştină din Liberia. Între păgânii de acolo, care nu aveau medici, era obiceiul ca dacă se îmbolnăvea un copil, acesta să fie purtat din casă în casă cu speranţa că cineva poate oferi un leac pentru vindecarea celui bolnav.

Într-o zi, a fost adus un copil şi la casa sclavei creştine, care le-a spus că nu ştie despre vreun leac pământesc, dar este convinsă că Dumnezeul pe Care-L cinsteşte ea poate reda sănătatea chiar şi acelora care şi-au pierdut orice speranţă de a mai trăi. După ce a aşezat copilul pe patul ei, a îngenuncheat şi a început să se roage la capul lui în numele lui Iisus Hristos. După câteva clipe, copilul se însănătoşi, iar evlavioasa sclavă l-a dat mamei sale. Nu ne îndoim de această minune, pentru că Iisus ne spune: „Cereţi şi vi se va da” (Mt. 7, 7).

Iubiţii mei,

Rugându-ne cu credinţă, devenim mai buni, mai înţelegători, mai umani. Gândurile se înalţă, inimile se purifică, ne simţim ca fraţii şi o binefăcătoare pace se aşează între noi. Prin rugăciune, dobândim ajutorul lui Dumnezeu, Care alungă duhurile rele şi risipeşte gândurile necurate.

Prin rugăciune, ne întâlnim cu Dumnezeu, bolile ni se vindecă şi păcatele ne sunt iertate. Rugându-ne regulat, avem posibilitatea să primim de la Dumnezeu nenumărate daruri şi binecuvântări.

Dacă aştrii, în mersul lor, cântă lui Dumnezeu o muzică cerească, se cade nouă să-I înălţăm Celui Ce ne-a zidit şi ne-a mântuit cântare de laudă şi de mulţumire, să ne întâlnim cu El în rugăciune neîncetată.

Întâlnirea cu Dumnezeu ne va oferi clipe de mângâiere cerească şi bucurie sfântă, încât vom simţi nevoia să-I strigăm ca Fericitul Augustin: „Tu ai răspândit mireasmă şi am respirat şi suspin după Tine. Te-am gustat şi mi-e foame şi sete. M-ai atins şi ard de dorinţă după pacea Ta!”.

Când rugăciunea va deveni marea respiraţie a sufletului nostru, atunci va fi ca un minunat catalizator, ca un medicament care face să se liniştească durerile şi necazurile vieţii. Dacă ne plecăm genunchii la rugăciune, vom simţi că ne ridicăm la cea mai nobilă demnitate, că ne facem părtaşi la cele mai nebănuite puteri şi că trăim realitatea că nu suntem singuri pe lume.

Atunci avem certitudinea că Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă în Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinarea. Amin.