Iubiţi credincioşi,

Cu cât pătrundem în Sfintele Scripturi mai adânc, prin teologie şi prin tâlcuire, cu atât ne dau şi ele mai bogat mireasma Duhului Sfânt şi înţelegem mai mult cuprinsul lor.

Mântuitorul spune: „Cercetaţi Scripturile, căci ele mărturisesc pentru Mine”. Deci ştim din gura lui Hristos că Sfintele Scripturi sunt mărturii ale lui Dumnezeu. Proorocul David zice: „În calea mărturiilor Tale, Doamne, ne-am desfătat ca de toată bogăţia” (Psalmi 118, 14). Mare adevăr este în aceste cuvinte!

Cine aleargă pe calea mărturiilor, sau pe calea dumnezeieştilor Scripturi şi pe calea înţelesurilor duhovniceşti, din ele pururea se veseleşte de înălţimea tainelor care se află în ele.

Duhul Sfânt fericeşte mai departe pe cei ce le cercetează, zicând: „Fericiţi cei ce cearcă mărturiile Lui, că din toată inima Îl vor căuta pe Dânsul” (Psalmi 118, 2). Duhul Sfânt Însuşi fericeşte pe omul care cearcă mărturiile Lui, adică cearcă cu deamănuntul înţelesul duhovnicesc al Sfintelor Scripturi.

Pentru care pricină caută omul cu toată inima pe Dumnezeu în calea Scripturilor? Pentru înţelegerea celor ce citeşte. Căci rugându-se la Dumnezeu să-i descopere ochii minţii, înţelege taine mari şi negrăite, atâta cât este cu putinţă omului a înţelege. Şi atunci aleargă cu toată puterea pe calea poruncilor lui Dumnezeu.

Dumnezeiasca Evanghelie de azi începe aşa: „În vremea aceea, a venit Iisus Hristos în latura Gherghesenilor”, sau a Gadarenilor. Gadara şi Gherghesa erau două cetăţi aproape una de alta, cale de două ceasuri. Şi pentru că erau atât de apropiate, se chemau uneori latura Gadarenilor, cum zice Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, iar alteori latura Gherghesenilor, cum zice Sfântul Evanghelist Luca.

Pe acolo ajunsese Mântuitorul nostru odată, propovăduind Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi vindecând bolnavii şi făcând minuni. Şi când a ajuns în această latură a Gherghesenilor sau a Gadarenilor, i-au ieşit înainte doi îndrăciţi foarte cumpliţi, care locuiau în mormânturi.

Dar de ce locuiau îndrăciţii în mormânturi? Mormintele erau prin acele părţi un fel de crăpături de stânci, sau un fel de cripte. Îndrăciţii nu puteau sta în case, ci se ascundeau în acele cripte.

Deci doi din aceşti îndrăciţi au ieşit înaintea Mântuitorului şi dumnezeiasca Scriptură spune că erau foarte cumpliţi şi din cauza lor nimeni nu putea să treacă pe calea aceea, căci toţi se speriau de ei şi fugeau din calea lor.

Dar de ce Luca spune numai de un îndrăcit, povestind această întâmplare, în timp ce Matei şi Marcu vorbesc de doi? Să nu credeţi că se contrazic dumnezeieştii apostoli şi evanghelişti. Doamne fereşte! Nu se contrazic. Luca descrie pe larg pe îndrăcitul pe care l-a vindecat Mântuitorul mai întâi. El era cel mai rău şi era din Gadara, iar Mântuitorul nu s-a întâlnit cu cei doi îndrăciţi în acelaşi loc şi deodată.

Pentru că era cel mai cumplit, Sfântul Luca spune despre el că-l legau în lanţuri şi lanţurile nu se puteau ţine de el. Celălalt era din cetatea Gherghesa, dar pentru că amândoi erau din latura acelor două cetăţi, evangheliştii Matei şi Marcu, vrând să scurteze, cum e obiceiul uneori în Evanghelie, nu mai spun că unul era dintr-o cetate şi celălalt din alta, ci vorbesc în general de doi îndrăciţi.

Aşa se înţelege de ce Matei şi Marcu vorbesc de doi îndrăciţi, iar Luca numai de unul. Şi ce-au făcut îndrăciţii aceştia, mai bine zis diavolii din ei, când au văzut pe Iisus Hristos, Dumnezeul nostru şi Mântuitorul lumii? Au început a striga foarte tare către Dânsul: „Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt?”. Adică, ce ai cu noi? Noi nu Ţi-am făcut Ţie nimic, noi îi chinuim numai pe oamenii aceştia, care sunt daţi nouă tot de puterea Ta şi pe care-i avem în stăpânire, şi în care noi locuim.

Dar apoi, temându-se de puterea Mântuitorului, au zis: „Ai venit să ne munceşti pe noi mai înainte de vreme?”. Auzi ce spun diavolii?

Din această pericopă evanghelică învăţăm trei lucruri mari. Întâi, că şi diavolii au credinţă şi cunoştinţă. Al doilea, că se tem foarte tare de puterea dumnezeiască, să nu-i alunge în gheena, la munci desăvârşite, mai înainte de Judecata viitoare. Şi al treilea, că muncile iadului sunt foarte grele, dacă se tem şi diavolii de ele.

Deci nu toţi diavolii se află la muncă desăvârşită pentru căderea lor, aşa cum nici păcătoşii nu se află acolo, cum spun dumnezeieştii Părinţi. De aceea ziceau diavolii aceştia: „De ce ai venit să ne munceşti înainte de vreme?”. Adică, nu-Ţi ajunge că ai să ne munceşti desăvârşit începând din ziua Judecăţii? Ai venit să ne munceşti pe noi înainte de Judecată, acolo unde ne este dat să ne muncim?

Că mulţi din ei au rămas în văzduh, cum zice marele apostol Pavel către Efeseni: „domnii puterii văzduhului”, „duhurile răutăţii răspândite în aer”; sau cum zice marele prooroc David: „Mulţi sunt cei ce se luptă cu Mine de la înălţime”.

Aşa şi diavolii sălăşluiţi în cei doi oameni, încă nu erau în gheenă, ci erau din cei din văzduh. Ei intraseră în aceşti doi îndrăciţi şi se temeau ca nu cumva Hristos să-i scoată din oameni şi să-i trimită în gheena unde se munceau alţi conducători de-ai lor, care intraseră de la început acolo.

Dar dumnezeiescul evanghelist Luca mai spune ceva în Evanghelia sa. Zice că Hristos a întrebat pe diavoli: „Cum vă este numele?”. Căci şi diavolii au nume. Şi au zis diavolii din cei îndrăciţi: „Legheon ne este numele”. Adică eu nu sunt numai unul, ci suntem şase mii de diavoli, Legheon însemnând şase mii, pentru că legiunea romană avea şase mii de ostaşi.

Deci erau în doi oameni şase mii de diavoli; dar cu toate că erau aşa de mulţi, se rugau lui Hristos să nu-i trimită în gheenă. Dar oare diavolul n-are putere, de au trebuit să fie atât de mulţi într-un om? Are foarte multă putere, căci spune Iov: „Adâncul fierbe ca o căldare de el şi cine va descoperi pieptul armurii lui?”. Şi proorocul Isaia, vorbind ca despre împăratul Tirului şi al Sidonului, zice de căderea satanei: „Erai un heruvim ocrotitor şi te plimbai în mijlocul cetelor celor scânteietoare din cer şi toate flautele şi muzicile cerului te lăudau pe tine. Şi frumuseţile tale te-au înşelat pe tine, te-au uns pe tine, adică te-ai vopsit cu carbineul de aur, cu iachint, cu hrisolit, cu topaz, cu ametist, cu beril şi cu celelalte pietre scumpe”.

Auzi cum era satana înainte de cădere? Era un heruvim ocrotitor, înfrumuseţat cu mare podoabă, sau cum mai zice Isaia, era luceafărul care răsare dimineaţa din ceruri (Isaia 14, 12-20). Căci zice: „Cum ai căzut din fala ta, stea de dimineaţă!”. Vezi cine era şi câtă putere avea?

A venit la Sfântul Serafim de Sarov un boier care avea rugăciunea inimii şi încrezându-se în darul rugăciunii, zice către Sfântul Serafim: „Eu nu mă tem de diavoli, că nu mai au nici o putere asupra robilor lui Hristos”. Şi a zis Sfântul Serafim: „Ce zici? Nu te temi de diavoli? N-au nici o putere? Îţi spun, fiule, că un diavol are putere să întoarcă numai cu o unghie pământul pe cealaltă parte”. Dar de ce? Pentru că au fost îngeri. Dar această putere o au numai când şi cât le îngăduie Dumnezeu. Ştiţi de ce? Pentru că „puterea diavolească – cum spune Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu – este circumscrisă, este îngrădită de puterea Dumnezeirii”. Şi de aceea n-are el putere, când nu-l lasă Cel Atotputernic.

Frânele puterii satanei sunt în mâna lui Dumnezeu; el e câinele lui Dumnezeu, sabia lui Dumnezeu, biciul lui Dumnezeu şi nu poate să plece nicăieri fără poruncă.

Iată ce scrie la Iov (cf. cap. 2): „Într-una din zile au venit toţi îngerii Domnului înaintea Lui şi a venit şi satana. Şi Dumnezeu l-a întrebat pe el: De unde vii tu? Şi a zis: Doamne, am cutreierat tot pământul şi toate de sub cer şi iată am venit de faţă. Şi l-a întrebat: Ţi-ai pus în minte – în gând adică – ceva despre robul meu Iov? Că nu este nimeni pe pământ temător de Dumnezeu asemenea lui”.

Atunci satana a cerut voie să-l ispitească şi când i-a dat voie să-l ispitească pe Iov, ce a făcut diavolul? Într-un ceas cele şapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute de perechi de boi, cinci sute de asine, le-a făcut praf şi cenuşă; a pogorât foc din cer şi le-a ars pe toate. I-a dărâmat şi casele într-un cutremur. Ai văzut ce poate el?

Dar numai când îi dă Dumnezeu voie. Deci, cum v-am spus, toată puterea diavolească e îngrădită de puterea Dumnezeirii şi el nu poate face nimic până nu îi dă voie Dumnezeu.

Dar să citim Evanghelia mai departe. Ce au zis mai departe aceşti diavoli? Au început a-L ruga pe Hristos, bănuind cine-i de faţă. Ce şi-au zis ei? Acesta Care e de faţă este Fiul lui Dumnezeu Cel Preaînalt. Credeau aceasta diavolii şi mărturiseau: „Te ştim pe Tine Cine eşti, eşti Fiul lui Dumnezeu Cel Preaînalt”. Auzi mărturisire diavolească? Vezi credinţa diavolească?

Dar oare credinţa aceasta a diavolilor e mântuitoare? Nu, nicidecum. Sfântul Apostol Iacov ne învaţă că „şi diavolii cred în Dumnezeu şi se cutremură” (Iacov 2, 19). De ce se cutremură diavolii? Erau şase mii în faţa lui Iisus şi tremurau ca varga şi se rugau să nu-i trimită în gheena mai înainte de vreme.

Ce le folosea lor credinţa, dacă n-au zis: „Iartă-ne, Doamne, ne pocăim, ne vom face slugile Tale!”. N-au zis; ei se temeau numai şi se cutremurau; dar credinţa lor nu era lucrătoare şi mântuitoare.

Când credinţa e numai cunoscătoare, nu mântuieşte pe nimeni. Adică, dacă cred eu că există Dumnezeu şi cunosc aceasta, numai cu atât nu mă mântuiesc. Căci zice Sfântul Apostol Iacov: „Tu crezi că este Dumnezeu? Bine faici, dar şi diavolii cred şi se cutremură”. Ce folos au de credinţa lor? Este o credinţă cunoscătoare şi iscoditoare care nu foloseşte nimănui. Ea nu mântuieşte nici pe diavoli, nici pe oameni.

Dar  este  o  altă  credinţă,  despre  care  spune dumnezeiescul apostol Pavel. Care? Credinţa cea lucrătoare, care se lucrează. Prin ce? Prin dragoste. Cel ce are credinţa aceasta lucrătoare, care se lucrează prin dragoste, păşeşte de la credinţă la fapte. Se smereşte, ascultă, miluieşte, iartă, posteşte, priveghează, duce viaţă curată, cu sfinţenie, iartă pe toţi cei ce l-au supărat şi cu darul lui Dumnezeu, totdeauna este milostiv, cum şi Tatăl nostru milostiv este. Aceasta este credinţa lucrătoare, sau credinţa care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6; I Tesaloniceni 1, 3).

Deci, ţineţi minte că şi diavolii au credinţă, dar numai credinţă cunoscătoare şi vai de noi, păcătoşii, dacă ne vom asemăna cu ei, dacă numai vom crede că este Dumnezeu, dar nu vom lucra poruncile Lui! Se va împlini cu noi cuvântul care zice: „Mulţi vor zice Mie în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu cu numele Tău am vindecat, nu cu numele Tău am propovăduit? Şi voi zice către ei: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, nu vă cunosc pe voi!”. Dar de ce? M-aţi cunoscut ca Dumnezeu şi aţi făcut chiar minuni în numele Meu, dar dacă n-aţi lucrat poruncile Mele, nu vă cunosc pe voi!

Aşa, fraţilor, să nu ne asemănăm diavolilor, care nu împlinesc poruncile lui Dumnezeu! Dar să vedem ce spune Evanghelia mai departe.

Zice că acolo, lângă lac, păştea o turmă mare de porci. Evanghelistul Matei spune că era o turmă mare, iar celălalt evanghelist ne spune şi câţi porci erau: două mii de porci. Ia gândiţi-vă ce mare turmă era: două mii de porci care păşteau! Şi s-au rugat diavolii: „Doamne, dacă ne scoţi pe noi din aceşti doi oameni, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci”. Şi a ascultat Hristos rugăciunea diavolilor şi a zis: „Mergeţi!”. Şi îndată ce le-a dat voie, au intrat diavolii în turma de porci şi s-a aruncat turma în mare şi s-a înecat.

Oare de ce a ascultat Mântuitorul rugăciunea diavolilor? A ascultat-o, fiindcă rânduia prin diavoli o pedeapsă celor ce aveau porcii. „Doamne – au zis diavolii – dacă ne scoţi din zidirea făcută după chipul şi asemănarea Ta, din oamenii aceştia care pot să fie Biserica Ta, după ce plecăm noi, nu-ţi cerem să ne ducem în alt om, în altă zidire după chipul şi asemănarea Ta, ci trimite-ne în porcii aceia”.

Diavolii se odihnesc de aceea pururea în oamenii cei lacomi ca porcii, curvari şi preacurvari, care se tăvălesc în mocirla curviei ca porcii. De aceea au zis: „Dă-ne voie să ne ducem din oameni în aceste dobitoace care, deşi sunt ale Tale, sunt murdare, leneşe şi lacome, fiind chipul patimilor trupeşti la care noi îi învăţăm pe oameni”. Şi a zis Hristos: „Mergeţi!”.

De ce le-a dat voie? Pentru că porcul este un animal greoi, leneş, lacom, mocirlos şi murdar, aşa cum e un om păcătos care se tăvăleşte în lăcomie şi în beţie şi în mocirla fărădelegilor curviei. Le-a dat voie, pentru a arăta simbolul omului în care locuiesc diavolii.

Diavolii, temându-se de munca din gheena, şi-au zis: „O fi mai rău în porci şi în mare şi oriunde ne-am duce decât în om, dar numai în gheenă să nu ne trimită”. Oare de ce se tem diavolii de gheena? Am spus-o puţin mai sus, dar aici vom desluşi mai pe larg acest lucru. Iată de ce.

Aţi citit în dumnezeiasca Psaltire cuvântul: „Paharul Domnului este neamestecat şi plin de amestecătură” (Psalmi 74, 7). Oare ce să fie asta? Paharul mâniei şi al iuţimii Domnului este, zice, neamestecat şi plin de amestecătură.

Iată ce vrea să însemne aceasta, după mărturia dumnezeiescului tâlcuitor al Apocalipsului, Sfântul Andrei al Cezareei, care a dat cea mai înaltă tâlcuire la Apocalipsă. El pune în legătură cuvântul acesta cu muncile cele de după Judecată. Paharul Domnului, zice el, este amestecat cu vin, dar este totodată neamestecat şi plin de amestecătură. Ce vrea să spună aceasta? Focul iuţimii mâniei Domnului în veacul de acum, când vine asupra noastră, a tuturor popoarelor pământului, vine amestecat cu milă. De aceea spune că paharul este amestecat.

Până la sfârşitul lumii, până în ziua Judecăţii, vor veni multe răni peste popoarele lumii: robie, războaie, foamete, secetă, boale, holeră, ciumă, turburări. Dar toate acestea vor veni amestecate cu mila lui Dumnezeu.

Până în ziua Judecăţii, focul mâniei lui Dumnezeu vine amestecat pururea cu milă. Ne-a robit Dumnezeu, dar ne dezrobeşte. Ne-a îmbolnăvit, poate să ne ridice din boală, dacă ne rugăm. Vine peste noi secetă, dacă ne rugăm, o depărtează.

Deci, cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, „precum nopţile urmează zilelor şi zilele urmează nopţilor, aşa şi în veacul de acum, bucuriile urmează scârbelor şi scârbele vin iarăşi după bucurii”.

După bucurii vin necazurile şi după necazuri iarăşi bucurii. Nu se judecă Dumnezeu acuma deplin cu noi. Dar când va veni paharul iuţimii mâniei Domnului neamestecat? În ziua Judecăţii. Dar şi atunci, auziţi ce spune: „Că paharul Domnului este cu vin neamestecat şi totuşi plin de amestecătură”.

Ce vrea să zică? Atunci nu va mai fi amestecat paharul mâniei Domnului cu milă. Şi totuşi, zice că va fi plin de amestecătură. Cum se tâlcuieşte? Iată ce spune dumnezeiescul Andrei: în ziua Judecăţii, iuţimea mâniei Domnului va veni şi peste diavoli şi peste cei ce au făcut voia lor, peste toţi oamenii fără de milă, fără de cruţare.

Dar amestecătura de care vorbeşte înseamnă mulţimea şi felurimea muncilor. Muncile nu vor fi la fel pentru toţi. Nu se va munci tâlharul şi curvarul la fel cu cel ce a jurat strâmb, sau cel ce a jurat la fel cu cel ce a hulit. Nu! Muncile vor fi veşnice, dar nu deopotrivă pentru toţi. Vor fi feluri şi feluri de munci, după cum fericirile raiului sunt iarăşi felurite. Căci zice Hristos: „Să nu se tulbure inima voastră, în casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Eu Mă duc să vă pregătesc vouă loc”.

După cum în rai sunt multe locaşuri, aşa în iad sunt multe feluri de munci şi neasemănate chipuri de munci, pe care numai Unul Dumnezeu le ştie. În Apocalipsă, dumnezeiescul Ioan a văzut o carte cu şapte peceţi. Şi au plâns şi îngerii şi oamenii, pentru că nimeni din oameni, nici din cer, nici de pe pământ, nu s-a putut afla să deschidă cartea cu şapte peceţi. Şi atunci a auzit un glas: „Nu vă temeţi, cartea cu şapte peceţi o va deschide Mielul, Leul cel din seminţia lui Iuda, adică Iisus Hristos, care este Însăşi Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu”.

Ştiţi ce înseamnă cartea cu şapte peceţi? Acelaşi Sfânt Andrei spune: prin cartea cu şapte peceţi se înţelege mintea lui Dumnezeu. Căci se spune: „Şi am văzut o carte mare cu şapte peceţi, pe care nimeni dintre oameni nu putea să o citească, nici s-o înţeleagă şi în cartea aceasta erau scrise toate lucrurile, toate faptele, toate cuvintele şi toate gândurile oamenilor” (Apocalipsa 5, 1).

Dacă ne-am cerceta pe noi şi am vrea să scriem viaţa noastră, câte am vorbit şi câte am gândit şi câte am lucrat şi câte am auzit şi câte am înţeles, ar trebui să facem numai pentru un om o carte mai mare decât zece vagoane. Atâta de felurit şi de repede gândeşte mintea omului!

Deci, cum să cuprindă o carte cu şapte peceţi toate gândurile şi toate cuvintele oamenilor? Aceasta este deci o carte nemărginită, este înţelepciunea sau mintea lui Dumnezeu. În mintea Lui sunt cuprinse toate lucrurile, toate cuvintele, toate gândurile, tot ce am făcut înaintea Lui este scris acolo, că El este necuprins după duh, după înţelegere şi după minte.

Fraţii mei, de aceea ziceau diavolii: „Nu ne trimite, nu ne munci în gheena mai înainte de vreme, suntem noi munciţi destul, am căzut din darul Tău, am fost îngeri, eram fiinţe uşoare, luminoase, curate, neprihănite, ne îndulceam de slava Ta în ceruri, pururea vedeam faţa Sfintei Treimi, cât era cu putinţă nouă, înţelegeam teologia adâncă despre Tine. Şi apoi ne-ai dat jos din cer, stăm prin văzduh, ne-am băgat prin dobitoace, prin oameni, stăm în locuri spurcate, stăm în păduri, în pustie, în lacuri. Ne rugăm, lasă-ne aici, că-i destulă muncă, faţă de dregătoria, de cinstea noastră cea dintâi, nu ne trimite mai înainte de vreme în gheenă!”.

Iată cât se tem diavolii de gheena! Cu atât mai tare ar trebui să ne temem noi şi să nu mai facem voia lor. De gheena se tem diavolii foarte tare, căci ea este iadul pe care-l vor moşteni de la Judecată pentru veşnicie şi ei, şi toţi care vor face voia lor.

Acolo paharul iuţimii mâniei Domnului va veni neamestecat cu mila. Dar să trecem mai departe, la celelalte învăţături din Sfânta Evanghelie. Şi s-au aruncat diavolii cu turma de porci în mare, iar păstorii ei, văzând aceasta, au fugit cu spaimă în cetatea Gadara.

Aţi văzut? S-au dus cu spaimă şi cu strigăt mare: „Oameni buni, ieşiţi să vedeţi, a venit un prooroc, a vindecat doi îndrăciţi de care nu se putea apropia nimeni! A scos diavolii din ei şi i-a trimis în porci, dar iată ce au păţit porcii noştri, s-au înecat toţi în Marea Galileii!”.

S-au înecat în lacul Ghenizaret două mii de porci. Spaimă mare, căci era averea acelei cetăţi. Dar dreptatea lui Dumnezeu a îngăduit paguba pe care au suferit-o stăpânii porcilor şi fiindcă în cetatea gherghesenilor locuiau alături de păgâni şi evrei, care, deşi nu aveau aceeaşi credinţă cu păgânii cu care trăiau împreună, nu numai că hrăneau porci pentru negoţul lor, dar şi mâncau din cărnurile lor, călcând prin aceasta Legea lui Moise.

Şi ce spune dumnezeiasca Evanghelie? Au ieşit toţi locuitorii cetăţii, cu mic cu mare, de la bătrân şi până la copil, căci îi cuprinsese spaima. Toţi se întrebau: „Cum a venit un vânt, a luat porcii şi i-a dus în mare şi am rămas fără ei?! Ce putere are acest prooroc, care a scos diavoli cu cuvântul şi i-a băgat pe porci în mare?!”.

Dar frica lor a fost o frică binecuvântată? Fraţilor, frica Domnului cea curată – zice psalmistul – rămâne în veacul veacului. Dar este şi o frică rea, o frică pătimaşă. Căci zice proorocul: „Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică”. Aceasta este o frică rea, care întunecă mintea şi pe aceasta o aveau gadarenii. Dacă era cealaltă frică, cea curată, a Domnului, ei, când ar fi văzut minunea aceasta, ar fi căzut cu toţii la Hristos şi ar fi spus: „Iartă-ne, Doamne, mântuieşte-ne, Doamne, credem în Tine!”. Dar ce-au făcut gadarenii? I-au spus lui Hristos: „Du-Te din locurile noastre, du-Te de pe aici!”, căci i-a cuprins frica.

Aceasta este răsplata, mulţumirea gadarenilor, că le-a vindecat îndrăciţii şi le-a arătat puterea Sa în minunea săvârşită acolo. Aceasta este o frică rea, adusă de diavoli.

Heruvimii şi Serafimii se cutremură în faţa Domnului, dar cu care frică? Cu cea curată. „Frică – zice Isaia proorocul – au Serafimii dimprejurul Domnului, din care fiecare are şase aripi, şi cu două îşi acoperă feţele, cu două picioarele şi cu două zboară şi umplu văzduhul, strigând cu glas mare: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Lui!”.

Aceasta este bună, frica cea sfântă care rămâne în veacul veacului şi peste îngeri şi peste oameni şi pe care să ne-o dea Dumnezeu şi nouă. E frica prin care omul, deşi se teme de Dumnezeu, Îl şi iubeşte.

La gadareni n-a fost această frică, ci o frică pătimaşă, căci au zis: „Acest Hristos, Care a avut putere să trimită porcii în mare, va veni aici, ne va schimba obiceiurile şi credinţa, ne va pune cine ştie ce legi şi rânduieli şi ne va pedepsi pentru păcatele noastre. Mai bine să-i spunem să plece de aici. Să nu mai pricinuiască cine ştie ce pagube, cu minunile chiar, aşa cum ne-a pricinuit până acum”. Era frică rea, frică pătimaşă.

Numai o frică este binecuvântată: frica de Dumnezeu, cea care ne aduce la picioarele Lui, ca să ne rugăm Lui. Frica prin care ne temem să nu păgubim în avere, să nu pătimim ceva rău în lumea aceasta, este frica de diavol. Această frică au avut-o gadarenii, de aceea L-au rugat pe Hristos să-i părăsească.

Şi Mântuitorul, blând şi prea bun, văzând împietrirea, necredinţa lor, nemulţumirea lor, răutatea lor, S-a suit în corabie şi S-a dus în cetatea Sa. Care-i cetatea lui Hristos? Mântuitorul s-a născut în Betleem.

Dar ştiţi că a crescut în Nazaret până la 30 de ani, iar de la 30 de ani, când S-a botezat, nu mai stătea nici în Betleem, nici în Nazaret, ci în Capernaum, lângă Marea Galileii. Deci, S-a dus în cetatea Sa de lângă mare.

Iubiţi credincioşi, să mai tragem încă o învăţătură din Evanghelia de astăzi şi apoi vom încheia.

Din această Evanghelie noi am putea trage mii de învăţături, din fiecare cuvânt şi am putea face multe predici despre ea. Dar nu putem să ne lungim prea mult, ci trebuie să scurtăm cuvântul.

Să ţineţi minte: Evanghelia de astăzi e de cel mai mare folos pentru oamenii nemulţumitori. Vai de omul acela care, când Dumnezeu îi face un bine, îl uită! Se află un om în război pe front; cad proiectilele în stânga şi în dreapta, cad obuzele, trag mitralierele, se bombardează, nu se vede de foc şi de flăcări. Şi omul nostru zice: „Doamne, dacă mă scoţi de aici, călugăr mă fac. Doamne, dacă mă scoţi de aici, toată averea mea o dau săraicilor. Doamne, dacă oi scăpa, nu mai fumez, nu mai trăiesc cu femeia altuia”.

Face mii de făgăduinţe lui Dumnezeu când este în primejdie şi necaz. Dar când a venit acasă uită tot şi în loc să-I mulţumească lui Dumnezeu că l-a izbăvit, se face ca o aspidă surdă, care-şi astupă urechile de la orice îndemn bun.

Altul vrea să facă o casă şi când porneşte, spune: „Doamne, ajută-mi să capăt lemn, să pot scoate autorizaţie de la conducere, să pot căpăta piatră, să câştig un ban, să găsesc de lucru. Ajută-mi, Doamne, să fac casa”. Şi când a terminat-o, în loc să aducă mulţumire lui Dumnezeu, uită, se pune pe băut, intră într-însa beat şi înjurând. Aceasta este mulţumirea lui faţă de Dumnezeu, Care l-a ajutat să înalţe casă. Uită că i-a dat mijloace şi putere să o ridice.

Altul vrea să-şi mărite, să-şi însoare copiii, altul să scape de o judecată – şi face făgăduinţe mari: „Am să fac, Doamne, aşa, dacă mă vei scoate la liman”; dar, după ce l-a scos, a uitat tot.

Bine a zis Sfântul Isihie Sinaitul: „Precum apa stinge focul, aşa uitarea stinge lucrarea cea bună din minte”. Dumnezeu ne face pururea bine, iar noi uităm. El ne-a dat minte, viaţă, sănătate, trup, lumină, căldură, apă, ploi, hrană, dulceţuri, poame de tot felul, vin, untdelemn, grăsime.

Tot ce avem e de la El, cum zice apostolul: „Toate de la El şi prin El şi întru El sunt”. Şi iarăşi: „Ce ai, omule, ce n-ai luat?”. Ce ai, omule? Ai trup, minte, sănătate, ochi, livezi, vite, păsări, libertate. Şi din ce ai, ce n-ai luat de la Dumnezeu? Şi dacă le-ai luat, de ce te mândreşti, ca şi cum ar fi ale tale proprii?

Toate sunt de la Dumnezeu şi întru El. Căci zice apostolul: „Întru El şi prin El ne mişcăm”. Deci, dacă toate sunt de la Dumnezeu şi prin El şi întru El, ce mai este al nostru? „Şi voi – zice – sunteţi ai Lui şi răscumpăraţi cu sângele Lui”.

Şi cât ar trebui să-L iubim pe Dumnezeu? Câtă nemărginire şi neţărmurire de dragoste are Sfânta Treime! Iar ea ne cere în porunca întâi: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău din toată inima ta, din tot cugetul şi din toată puterea”; adică din inima noastră, din suflet, din cugetare, minte şi virtute, şi cu trupul, adică cu toată fiinţa. Dar de ce? Pentru că El ne-a dat-o şi fiinţa noastră nu se poate despărţi de El, nici nu poate creşte, nici nu poate să se mişte fără El. Şi dacă atâtea daruri avem de la Dumnezeu şi atâtea bunătăţi, pururea trebuie să-i mulţumim, pururea să umplem gura noastră de mulţumire... .

O femeie a plătit două pomelnice pentru vii şi zice: „Mulţumim Preasfântului Dumnezeu pentru binefacerile Lui, că ne-a ajutat nouă”. Sunt şi suflete recunoscătoare. Ştiţi ce a făcut femeia aceea? L-a mişcat pe Dumnezeu ca să-i facă şi mai mult bine. Căci aşa spune Sfântul Isaac Sirul: „Dacă-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru puţin, Îl mişti să-ţi facă şi mai mare bine”. El zice aşa: „Dacă tu, omule, Îmi mulţumeşti pentru puţin, pe urmă Eu am să-ţi fac şi mai mare bine şi în veacul de acum şi în cel viitor”.

Deci, fericit şi de trei ori fericit este creştinul care mulţumeşte lui Dumnezeu în toată vremea pentru binefacerile Lui.

Aşa, Abel, la începutul zidirii, a adus jertfele curate ale oilor, ca jertfă de mulţumire lui Dumnezeu (Facerea 4, 4). Aşa Noe, după potop, a adus jertfă de mulţumire că a scăpat de apele potopului. Şi zice dumnezeiasca Scriptură că a căutat Dumnezeu spre Noe şi spre arderile şi spre jertfele lui şi le-a mirosit întru miros de bună mireasmă (Facerea 8, 20). De ce? Pentru că şi Abel şi Noe au adus jertfe de mulţumire. Acela a adus că i-a dat Dumnezeu oi, celălalt că l-a scăpat Dumnezeu de potop.

Avraam a adus şi el de trei ori jertfă de mulţumire şi a făcut trei jertfelnice: unul la stejarul cel înalt din Sichem, al doilea la Betel şi al treilea în pământul Hebronului, pentru că l-a blagoslovit Dumnezeu şi i-a spus: „Avraame, Avraame, voi înmulţi sămânţa ta ca stelele cerului”. Şi I-a adus jertfă de mulţumire, ba l-ar fi adus la urmă şi pe Isaac jertfă, cea mai înaltă jertfă pe care ar fi putut să o aducă, mulţumind lui Dumnezeu; el n-ar fi cruţat nici pe unicul născut fiu al său, pe care l-a câştigat de la Dumnezeu la bătrâneţe.

Isaac a adus şi el jertfă de mulţumire. Şi Dumnezeu i-a înnoit făgăduinţa pe care i-o făcuse tatălui său şi a zis: „Pentru Avraam, robul Meu, voi înmulţi sămânţa ta” (Facerea 18, 18). Iacov, de asemenea, a adus jertfă lui Dumnezeu în Sichem şi a înălţat stâlp şi jertfelnic, pentru că l-a scăpat Dumnezeu din mâna lui Esau, fratele său şi s-a întors de la Laban, cel lacom de bani. Şi spunea: „Cu toiagul acesta am trecut Iordanul, Doamne şi acum mă întorc cu două tabere” (Facerea 32, 10).

A adus jertfă de mulţumire şi Moise, când se bătea cu Amalic şi l-a biruit în pustie (Ieşirea 33, 7). A adus jertfă de mulţumire Isus al lui Navi, când a cucerit cetatea Ierihonului, unde erau grupaţi cei şapte împăraţi (Isus Navi 8, 30).

A adus jertfă de mulţumire Samuil, când i-a ajutat Dumnezeu să facă pace cu amoreii şi a zidit jertfelnic Domnului în Armatem (I Regi 7, 12-17). Şi nu ne ajunge vremea să spunem câţi au adus jertfe de mulţumire lui Dumnezeu.

Auziţi pe apostolul Pavel, care spune: „Neîncetat vă rugaţi, întru toate mulţumiţi” (Efeseni 5, 20; Coloseni 3, 15-17).

Deci, fraţii mei, să vă rămână în inimi scris din Evanghelia de astăzi: totdeauna când îţi ajută Dumnezeu să faci un gard, o fântână, un grajd, o casă, o punte, să măriţi o fată, să însori un băiat, să-ţi iei un loc de casă, să-I aduci lui Dumnezeu jertfă de mulţumire şi să-I mulţumeşti din toată inima, căci prin aceasta Îl pleci pe Dumnezeu să-ţi facă mai mare bine în viitor.

Iar dacă nu-I veţi aduce mulţumire şi dacă veţi uita binefacerile Lui, veţi fi asemenea gadarenilor de astăzi, care au gonit pe Mântuitorul din cetatea lor, ca şi cum aţi zice: „N-avem nevoie de Tine, nu vrem să-Ţi mulţumim Ţie pentru minunile Tale şi pentru puterile Tale, nu vrem să primim binefacerile Tale!”. Să nu fie!

Dumnezeu şi Preacurata Lui Maică şi toţi Sfinţii să ne ajute tuturor să-I mulţumim pururea lui Dumnezeu din toată inima pentru binefacerile Lui. AMIN!