Activitatea pe care a desfăşurat-o Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe pământ, a avut ca scop ridicarea omenirii pe culmile sublime ale celor mai desăvârşite principii de viaţă, de unde să se poată întrezări nesfârşita fericire a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Fiul lui Dumnezeu, Fiu al omului aduce în lume cu Sine lumina unei învăţături menite să călăuzească paşii oamenilor pe cărările aducătoare de mântuire. Diavolul care „a fost ucigător de oameni de la început şi n-a rămas în adevăr pentru că nu este adevăr într-însul” (Mat. 10, 8), a căutat să duşmănească pe cei dintâi oameni de darurile cu care Dumnezeu i-a înzestrat şi a reuşit, prin amăgirile sale ispititoare, să deschidă prăpastie între om şi Creatorul său.

Deşi la plinirea vremii, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zdrobit puterea lui prin Învierea Sa cea de a treia zi, totuşi acest duşman al mântuirii noastre „ca un leu umblă răcnind şi căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).

Acelaşi duh rău, care a ispitit pe Mântuitorul în pustie, a căutat în toate vremurile să întoarcă pe om din drumul său, dat de Dumnezeu de la Creaţie, spre veşnicele munci ale împărăţiei sale.

Cât de îngrozitoare este soarta celor ce cad pradă ispitelor şi curselor lui înveninate, o vedem din pericopa Evangheliei de astăzi. „Şi trecând Iisus de cealaltă parte, în latura Gherghesenilor l-au întâmpinat pe dânsul doi îndrăciţi, ieşind din morminte, foarte cumpliţi, încât nu putea nimenea să treacă pe calea aceea. Şi iată, au strigat grăind: ce este nouă şi ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme să ne munceşti pe noi? Şi era departe de dânşii o turmă mare de porci păscând. Iar diavolii îl rugau pe El, zicând: de ne goneşti pe noi, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci. Şi a zis lor: Mergeţi! Iar ei, ieşind, au mers în turma de porci; şi îndată a sărit toată turma de pe ţărm în mare şi s-a înecat în apă. Iar păstorii au fugit şi intrând în cetate, au spus de toate şi cele despre cei îndrăciţi. Şi iată, toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Şi intrând în corabie, a plecat şi a venit în cetatea Sa” (Mat. 8, 28-34; 9, 1).

Starea celor doi îndrăciţi din Evanghelia de astăzi reprezintă starea omului desprins de la izvorul vieţii adevărate: Dumnezeu. Când rupe legătura cu rădăcina vieţii, omul trăieşte în morminte, simbol al adevărului că desfacerea de Dumnezeu produce în om un dezechilibru sufletesc dureros şi un chin metafizic de nelinişte, cutremurare, suferinţă şi moarte.

Desprinşi de Dumnezeu, cei doi îndrăciţi au pierdut conştiinţa destinului lor de om, devenind chip brutal şi gol sau antipodul chipului lui Dumnezeu din el, făcându-se din om al vieţii şi al creaţiei, om al morţii şi al distrugerii, chip deplin al puterii de desfigurare, pervertire şi distrugere al diavolului înstăpânit asupra făpturii lui Dumnezeu.

Rupt din mediul vital corespunzător rostului său primordial, demonizatul e chinuit cumplit de furia sălbatică a căutării, de neliniştea unei puteri fără patrie, fără timp, plângătoare şi rătăcitoare.

Neliniştea şi zbuciumul său necontenit sunt expresia puternică a nostalgiei chipului pierdut, a căutării a ceva ce-i lipseşte fiinţial, a căutării care obsedează şi chinuieşte fără cruţare. Neliniştea şi căutarea îl fac pe demonizat să iasă cu violenţă din mormânt, să fugă cu aşa furie, încât nici o putere nu-l poate linişti, lega sau imobiliza.

Libertatea nobilă şi creatoare a chipului lui Dumnezeu în om şi destinată a dăltui în făptura umană asemănătoare cu El, e pervertită în lăcomia nesăţioasă a primejduirii şi distrugerii, prin ispite şi păcate. Duhul demonic, mereu păgubitor omului şi mereu năvalnic asupra făpturii acestuia, cutremură până în adâncuri neamul omenesc, ce prin ispite amăgitoare înlesneşte căderea lumii în mrejele unei orientări şi trăiri specifice Gherghesenilor de odinioară: absorbiţi cu totul preocupărilor pământeşti şi nesocotitori ai lucrării lui Dumnezeu în lume.

Presimţind deja din depărtare apropierea Mântuitorului, duhul demonizatului, văzându-se în prezenţa imediată a puterii divine, mugeşte de ură împotriva Lui. În el răcneşte acum masa demonică, al cărui nume este „Legiune”.

Nici că se putea o mărturie mai puternică despre întâlnirea puterii demonice cu puterea divină, decât acest strigăt sălbatic şi disperat al demonizaţilor: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, ce ai venit aici înainte de vreme să ne munceşti pe noi” (Mat. 8, 29).

Sub puterea divină a lui Iisus îndrăciţii se vindecă, poruncind duhului necurat să intre în turma de porci ce păşteau în apropiere. Porcii, cuprinşi de duhurile necurate, se îneacă în mare, iar păstorii vestind pe locuitorii din cetatea Ghergheseni, aceştia vin în număr mare să vadă minunea. Şi ce au văzut? Îndrăciţii, care până atunci erau stăpâniţi de duhul cel rău încât îngroziseră lumea, acum stăteau liniştiţi, sănătoşi sau cum spune evanghelistul: „Îmbrăcaţi şi întregi la minte” (Luca 8, 35).

Păstorii, înspăimântaţi, arătau celor adunaţi pe Iisus, care făcuse minunea, iar El privea cu milă pe cei vindecaţi, ca şi pe cei ce veneau să vadă şi să se convingă de minunea săvârşită.

Dar ce se întâmplă însă? Gherghesenii îl roagă „să iasă din hotarele lor, să plece”. Ce dureroasă probă a răutăţii omeneşti! Aceşti oameni, în loc să se fi bucurat şi să-L fi primit pe Iisus cu braţele deschise, pentru minunea făcută, ei îl roagă „să iasă din hotarele lor”, să plece.

Şi aceasta pentru că nu le convenea întoarcerea la o viaţă plină de năzuinţe înalte, o viaţă cu Hristos, ci viaţa porcilor care se înecaseră în mare.

După cum este adevărat că există Dumnezeu, tot atât de adevărat este că există şi diavol. Şi tot aşa de adevărat este că dintru început Dumnezeu „le-a creat bune foarte” (Fac. 1, 31). Din înger bun ce fusese, Lucifer (Isaia 14, 12) şi încă alţii mulţi cu el, au devenit răi prin mândrie (Daniel 8, 10).

De atunci Satana (nume care înseamnă împotrivitor) a căutat necontenit să pună stăpânire pe lume. Orice a lăsat bunul Dumnezeu, vrea diavolul să schimbe: iubirea să o preschimbe în ură, să semene pretutindeni intrigile sale, să producă dezbinare, să corupă simţăminte, să îndemne la acţiuni criminale, să tragă în noroi tot ce-i sfânt, să dărâme tot ce-i măreţ şi să sluţească tot ce-i frumos şi armonios. Acesta îi este rolul.

Înger căzut, aşa, ca dintr-o răzbunare împotriva lui Dumnezeu, caută să-i facă pe toţi să cadă. Are el o putere reală? Nu are putere reală. Şi tocmai acesta este adevărul pe care trebuie să-l ştie toţi creştinii. El are numai atâta putere cât îi dăm noi.

Dumnezeu îi îngăduie existenţa pentru a ne pune la încercare libertatea. Diavolul ne ispiteşte, ne îndeamnă, dar nu ne poate obliga. Nu are putere decât de a înşela, de a duce în eroare, de a-i păcăli pe cei slabi. El pare a avea putere împotriva noastră uneori, dar atunci înseamnă că Dumnezeu i-a dat libertatea, ca în cazul lui Iov.

Dar el n-a putut face mai mult decât i-a fost îngăduit. Nici împotriva lui Iov n-a putut face nimic, atât timp cât Iov nu i-a acceptat propunerile.

Trebuie să înţelegem că Dumnezeu îi îngăduie existenţa, că are rost în vieţile noastre. Chiar dacă nu-i înţelegem în întregime rostul. Poate că are rostul de a ne încerca credinţa. Poate că are rostul de a ne pune voinţa la încercare. Poate că are rostul de a face din noi oameni responsabili, stăpâni pe voinţa noastră, pe puterea noastră.

Noi suntem fiinţe vii, cu voinţă şi simţire, responsabili de tot ce gândim şi facem. Dumnezeu a lăsat să existe acest control, prin care ne verificăm, aşa cum aurul se verifică prin anumiţi acizi.

Dacă sufletul e de aur curat, diavolul nu-l atinge. Repet: el are atâta putere, cât îi dăm noi. Cum e diavolul? Învăţătura creştină ne spune că este o fiinţă spirituală. Poate însă, aşa cum îngerii pot apărea uneori în chip trupesc, să apară şi el în chip trupesc.

Tradiţia creştină ne spune că dispune de multe posibilităţi de ispitire, de înşelare. Dar fiind o fiinţă spirituală, lucrează împotriva noastră prin spirit. Adică şopteşte spiritului nostru, şopteşte gândului nostru, şopteşte inimii noastre ce să facem şi cum să facem. E un sfătuitor rău, care prin ispite viclene ne asigură că ne vrea binele. Ne favorizează plăcerile, bucuriile şi ne prezintă răul sub chipul binelui. Orice face, face cu scop rău.

Diavolul este duşmanul binelui, este duşmanul voii lui Dumnezeu, este răul, este păcatul sub toate formele lui.

Dar şi pentru noi cei de astăzi, Evanghelia cu vindecarea celor doi demonizaţi ne pune în faţă cazuri, situaţii, întâmplări asemănătoare pe care le întâlnim permanent. Din observaţiile noastre zilnice, din datele pe care ziarele, diverse reviste, radioul şi televiziunea ni le pun la dispoziţie putem să ne dăm seama că un lucru este absolut sigur: acela că şi astăzi puterea răului este destul de mare, că mulţi demoni ascunşi sub diverse forme, mascaţi în fel şi chip, bântuie, lucrează şi în lumea de azi.

Ne este dat să auzim sau să vedem adesea oameni schilodiţi trupeşte şi sufleteşte de demonul beţiei sau alcoolismului. La câte crime n-a împins acest demon, câte soţii n-au fost aruncate în stradă, câţi copii n-au fost izgoniţi sau torturaţi din cauza patimei beţiei care întunecă mintea celor posedaţi de ea, ca în trecut a celor îndrăciţi din ţinutul Gadarenilor, băgând spaimă în cei din jur.

Câţi nu pleacă urechea la şoaptele ispititoare ale demonului desfrâului sau curviei. Câte căsnicii frumoase n-a destrămat şi continuă să destrame acest demon, câte inimi n-a zdrobit această fiară care, după spusa Sfintei Scripturi, aleargă ca un leu flămând să prindă pe cineva să-l înghită.

Câţi copii abandonaţi, rămaşi ai nimănui, îşi aşteaptă mama sau tatăl ca să-i mângâie. Câţi tineri nu pleacă de acasă de dragul unor trecătoare şi uşoare plăceri ale cărnii, păcate grele, cu atât de grave urmări sociale. Câte dezbinări între fraţi, câte valuri de ură, la câte procese inutile şi înjositoare, la câte vânzări de conştiinţă şi de neam n-a împins demonul lăcomiei de bani.

Pe lângă acestea, astfel de demoni îşi arată colţii şi sub forma unor doctrine păgâne, pierzătoare de suflet, încât propovăduitorii lor sunt numiţi de popor „avocaţi ai diavolului”. Împotriva lor toţi creştinii trebuie să ia o atitudine categorică.

Pericopa evanghelică de astăzi ne aduce aminte că Mântuitorul Iisus Hristos a venit să scoată pe aceşti demoni din sufletele în care s-au cuibărit şi împreună cu porcii păcatelor, cum interpretează vechile cazanii, să-i arunce în marea nefiinţei sau, să le limiteze puterea.

Această lucrare Domnul Iisus Hristos o continuă prin Biserica Sa, în care este prezent cu fiinţa şi darurile Sale.

De aceea, Sfinţii Părinţi aseamănă Biserica cu o farmacie. Şi după cum într-o farmacie se găsesc medicamente pentru vindecarea unor boli, la fel şi Biserica pune la dispoziţia fiilor ei, dornici să se vindece sufleteşte, cele necesare în acest scop.

Să ne încredinţăm că, prin Biserica Sa cea una, Sfântă, sobornicească şi apostolească, Iisus Domnul nostru îşi continuă lucrarea Sa de vindecare sufletească, de înlăturare a tuturor demonilor care ne ispitesc în fel şi chip şi adesea pun stăpânire pe fiinţa noastră.

Lumea de astăzi stă în faţa atâtor primejdii, din care nu va putea fi scăpată fără ajutorul lui Iisus. Să nu fugim de El, ci să-i facem locaş plăcut în sufletele noastre şi pentru aceasta nici o jertfă nu este prea mare.

Fiecare dorim zile mai bune, mai fericite, dar ele nu vor veni decât atunci când ne vom întoarce, prin pocăinţă sinceră şi adâncă, la viaţă autentic creştină, care este singura salvare din ghearele morţii spirituale prin demonizare, căci numai în felul acesta putem face cunoscută în lume puterea lui Dumnezeu.

Să luăm cu toţii aminte la îndemnul Sfântului Apostol Iacob care zice: „Staţi împotriva diavolului - a răului adică - şi el va fugi de voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El se va apropia de voi” (Iacob 4, 7-8), precum şi la îndemnul SfântuluiApostol Pavel, care de asemenea ne învaţă: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Rom. 12, 21). Amin.