Siloamul, prevestire a Botezului creştin.

Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului! (Ioan, 9, 7).

Iubiţi credincioşi,

HRISTOS A ÎNVIAT! Este ultima duminică din acest an când mai rostim salutul pascal. Joi vom prăznui Înălţarea Domnului, iar dumneavoastră ştiţi prea bine că numai până la Înălţare întrebuinţăm acest salut.

De aceea, înainte de a pătrunde în înţelesul evangheliei de azi, să mulţumim Domnului că ne-a învrednicit să facem şi azi această rostire în biserică, la Sfânta Liturghie.

Duminica de astăzi este încă un ecou al Marelui Praznic al Învierii. În sprijinul acestei afirmaţii oferim două explicaţii scurte.

Orbul din naştere a primit de la Mântuitorul Iisus Hristos nu numai lumina ochilor trupeşti, fapt care, fără îndoială, i-a produs o negrăită bucurie. El a fost luminat şi sufleteşte, mintea, inima şi voinţa lui dovedind o vedere mai înaltă decât cea fizică, în fiinţa lui vădindu-se, cu anticipare, darurile luminii Învierii.

Dovada o avem în felul înţelept în care le-a vorbit celor care-l ispiteau, fariseii interogându-l ca peste veacuri miliţienii pe opozanţi la anchetele din ţările comuniste. Iată câteva din cuvintele lui: „Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a mai auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic...” (Ioan, 9, 30-33).

A doua explicaţie a legăturii cu Praznicul Învierii decurge din faptul că izvorul Siloamului, la care după ce s-a spălat, după porunca Mântuitorului, orbul şi-a căpătat vederea, prevesteşte botezul creştin.

Noi cunoaştem, din istoria Bisericii, că în primele secole ale creştinismului, la Paşti erau botezaţi catehumenii, după o pregătire prealabilă, desigur. La botez erau îmbrăcaţi în haine albe, pe care le purtau toată săptămâna luminată, ca simbol al curăţiei lor, dar şi al luminării dobândite. Ei erau numiţi luminaţi (fotizomeni, de la vb. „fotizo”, care înseamnă „a lumina”) chiar înainte de botez, în sensul că erau instruiţi în elementele de bază ale creştinismului.

Cu atât mai mult după botez! Se înţelege că după primirea Tainei se comportau ca nişte oameni înţelepţi, faptele lor purtând amprenta luminii izvorâte din învăţătura Evangheliei. Era, de fapt, o dovadă a dobândirii vederii celei duhovniceşti. La fel, am văzut, s-a manifestat şi omul din Evanghelia de astăzi, după minunea săvârşită cu el.

Iubiţi credincioşi,

Am ales ca temă sesizarea legăturii între izvorul Siloamului şi botezul creştin, la sugestia pericopei din Apostolul ce s-a citit astăzi (Fapte 16, 16-34), în care, după cum aţi auzit, a fost vorba de botezarea temnicerului din Filipi (cu toată casa lui) de către apostolul Pavel, eveniment după care „s-a veselit cu toata casa, crezând în Dumnezeu”.

Iată, aşadar, consecinţa luminării: bucurie şi credinţă. Cu siguranţă însoţite de fapte creştineşti, corespunzătoare învăţăturii evanghelice.

De aceea, iubiţi credincioşi, se cuvine să tragem câteva învăţăminte dintre cele de mai sus, pentru viaţa noastră. Şi noi suntem botezaţi, luminaţi. Pe lângă vederea fizică, pentru care mulţumim lui Dumnezeu, am dobândit şi vederea duhovnicească, care izvorăşte din Taina Botezului, iar această vedere, cu ochii sufletului, ne călăuzeşte spre a vieţui înţelepţeşte.

Căci: „Botezul - spune Sfântul Grigorie de Nazianz - este luminarea sufletelor, schimbarea vieţii în mai bine, întoarcerea, îndreptarea cunoştinţei către Dumnezeu, reluarea legăturii cu Dumnezeu” (Cuv. XL, Despre Sfântul Botez).

Iar Sfântul Ciprian arată că: „Pentru fiii luminii este zi şi în timpul nopţii. Când este oare fără lumină cel care are lumină în inima sa? Sau când nu are soare şi zi acela pentru care Hristos este Soare şi Zi?” (Despre rugăciunea domnească, 35).

Viaţa celui botezat trebuie să confirme darurile primite la Botez, prin cuvinte şi fapte, chiar şi prin gândurile lui. Comportamentul este al unui om luminat, care a părăsit întunericul.

Sfântul Apostol Pavel afirmă acest adevăr într-un mod atât de plastic: „Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii este în orice bunătate, dreptate şi adevăr” (Efeseni, 5, 8-9).

A vedea în sens spiritual devine, astfel, sinonim cu a înţelege sensul creştin al vieţii. A vedea înseamnă a avea perspectivă, a prevedea consecinţele acţiunilor tale. A te strădui să pricepi rosturile lucrurilor, nu doar a manifesta o râvnă care de multe ori poate cădea în habotnicie. De aceea acelaşi Sfânt Apostol Pavel atrage atenţia iudeilor (dar şi nouă, indirect): „Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă” (Romani, 10, 2).

Este interesant de observat cum în limbile clasice, verbul „a vedea” are şi sensul de a înţelege (în gr. eidein înseamnă a vedea dar şi a fi instruit; în lat. video = a vedea, dar şi a înţelege). Dintre limbile moderne, în limba engleză vb. to see = a vedea, dar are şi sensul de a înţelege, a cunoaşte. Şi în limba română, la figurat, a vedea semnifică a şti, a pricepe. De exemplu expresia: „Văd că nu prea vrei să faci acest lucru”, vrea să spună „Înţeleg (ştiu chiar!) că nu vrei...”.

Prin aceste precizări am dorit să subliniem importanţa vederii celei duhovniceşti, fără de care omul este orb, chiar dacă vederea fizică îi este întru totul sănătoasă.

Iubiţi credincioşi,

Orbirea este, aşadar, de două feluri: trupească şi sufletească. Nu vorbim despre prima pentru că nu intră în obiectivele noastre pentru cuvântul de astăzi, cu toate că această boală aduce multă tristeţe celor loviţi de ea.

De aceea trebuie sa ne imaginăm câtă bucurie simte cineva care şi-a recăpătat vederea, aşa cum a fost cazul omului din evanghelie.

Următoarea întâmplare este sugestivă în acest sens: Într-un compartiment de tren călătoreau împreună câteva persoane fără să se fi cunoscut înainte. Una dintre ele privea mereu pe geam şi exclama destul de des „minunat, minunat!”, spre mirarea celorlalţi, care vedeau pe geam un peisaj comun, fără privelişti deosebite. Omul cu exclamaţia s-a simţit dator să se explice: „Vă rog să mă iertaţi că nu mi-am putut stăpâni admiraţia faţă de cele ce se văd pe geam... . Eu azi dimineaţă am ieşit din spitalul unde am fost operat la ochi, căci am fost nevăzător. Acum văd şi sunt atât de fericit de noutăţile ce-mi apar înaintea ochilor...”.

Câtă bucurie în astfel de cazuri, dar câtă tristeţe la cei nevăzători! Şi totuşi, orbirea sufletească este mai grea, pentru că ea implică mântuirea, aşadar viaţa veşnică. Dar orbirea aceasta are mai multe nuanţe, dintre care evidenţiem două: orbire sufletească involuntară, care vine cel mai adesea din ignoranţă (te orbeşte cineva, în sensul că te prosteşte, te manipulează cu viclenie, prin diferite metode) şi orbire voluntară, adică te complaci singur în minciună şi întuneric.

Acesta din urmă este cel mai grav simptom al nevederii. Este, de fapt, refuzul de a recunoaşte evidenţele şi în consecinţă, vieţuirea voită în ape tulburi, în confuzie şi tot ce ţine de acestea.

Pentru astfel de oameni, botezul creştin a rămas doar o formalitate. Cât sunt de actuale, în acest caz, cuvintele Sfântului Chiril al Ierusalimului: „Mulţi se botează ca şi Simon Magul. Şi-a cufundat trupul în apă, dar nu şi-a luminat inima cu Duhul. Trupul s-a coborât şi s-a ridicat iarăşi, dar sufletul nu s-a îngropat împreună cu Hristos şi nici nu s-a sculat împreună cu El...”.

De aceea timpul vieţii este deosebit de preţios pentru limpezirea noastră. Să nu ne prindă ceasul morţii ca şi cum am fi nebotezaţi, „orbi”, ci văzători (adică înţelegători) ai sensurilor vieţii.

De aceea, Mântuitorul ne cheamă cu atâta stăruinţă, pe toţi, spre vieţuire luminoasă: „Încă puţină vreme Lumina este cu voi. Umblaţi cât aveţi lumină, ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi lumină, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii” (Ioan 12, 35-36). Amin.