Mântuitorul venea din nordul Ţării Sfinte, coborând spre Ierusalim. Trecând printr-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi. Lepra era pe vremea aceea boala secolului, boală incu­rabilă căreia doctorii nu-i găsiseră nici un leac.

De altfel nici astăzi nu e printre bolile vindecabile. Lepra devorează trupul, îl macină, îl putrezeşte încetul cu încetul. Dar pe lângă că e o boală foarte grea, e şi molipsitoare. De aceea era obiceiul în Răsărit, iar în Ierusalim era legiferat, ca leproşii să fie scoşi afară din cetate. Pentru dânşii nu existau spitale. Trebuia să locuiască în locuri izolate, părăsite, în morminte goale, în peşteri, în văi ascunse, unde nu pătrundea nimeni, ca să nu vină în atingere cu cineva. Orice atingere de ei însemna molipsire şi intrarea imediată în aceeaşi soartă blestemată.

Leproşii nu puteau locui decât împreună cu alţi leproşi. Se alcătuiau mici colonii şi acolo li se aducea hrană din mila părinţilor, din mila rudelor, din mila oamenilor cu inima bună, în vase care nu se mai dădeau îndărăt şi care nu se dădeau în mână, ci erau lăsate departe, de unde leproşii veneau să le ia.

Erau ajutaţi să trăiască până când boala îi devora cu totul. Când nu mai aveau mâncare, plecau să cerşească, intrau şi în sate, dar trebuiau să stea la distanţă şi să ceară. Se găseau întotdeauna inimi bune, compă­timitoare, milostive. Era SIDA epocii aceleia, tot aşa cum SIDA devorează inapelabil în vremea noastră, fiind tot atât de molipsi­toare şi ucigătoare.

Un grup de zece leproşi, aflaţi probabil în căutare de hrană în satul prin care trecea Mântuitorul şi care auziseră despre El că era făcător de minuni, de departe strigând, L-au rugat: „Iisuse, învăţătorule, miluieşte-ne” (Luca 17, 13). Vor fi adăugat: „Am auzit că poţi multe. încercă şi cu noi ceva!”.

E interesant că de data aceasta Mântuitorul, n-a mai procedat aşa cum proceda de obicei cu orbii, sau cu paraliticii, care cu altfel de bolnavi trupeşte. De obicei întreba: „Crezi că pot eu face aceasta?”. Pe leproşi nu i-a mai întrebat nimic. Mila Lui a fost ime­diată. N-a mai condiţionat-o de nimic. Le-a spus doar atât: „Mergeţi şi vă arătaţi preoţilor”.

De ce trebuiau să se arate preoţilor? Era scris în Lege că, dacă, printr-o minune, un lepros s-ar fi vindecat, el trebuia să capete un certificat de vindecare pe care nu puteau să-l elibereze decât pre­oţii. Numai cu un astfel de certificat, care se dădea după o preala­bilă cercetare, care putea fi un control foarte riguros, numai după aceea aveau dreptul să se întoarcă din nou la casele lor, printre oameni.

De altfel şi constatarea bolii se făcea prin preoţi. Ei decideau, după mai multe controale, dacă era lepră şi dacă se impunea izolare de societate. Hotărârea pe care o luau era ca o condamnare la moarte. De aceea tot numai ei puteau s-o anuleze.

Mântuitorul le-a spus, aşadar, acestor zece să se ducă şi să se arate preoţilor, spre a le certifica vindecarea. Leproşii n-au mai spus nimic. Au făcut stânga-mprejur şi au plecat. Au crezut în decizia Lui. Şi pe drum s-au vindecat. Nouă dintre ei, văzându-se vindecaţi, nerăbdători să li se confirme sănătatea, s-au dus să arate preoţilor că aveau corpurile curate.

Puteau obţine certificate pe loc. Unul dintre ei însă s-a întors. S-a gândit că e mai bine mai întâi să mulţumească Celui care l-a vindecat. Când l-a văzut, Mântuitorul a rostit memorabilele cuvinte: „Dar ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a aflat să vină să dea slavă lui Dumnezeu decât numai străinul acesta?”. I-a zis străin, pentru că nu era iudeu. Era samarinean. De alt neam şi de altă lege. Samarinenii erau consideraţi de evrei stră­ini, fiind amestecaţi cu sirienii.

Cum samarineanul căzuse recunoscător la picioarele lui Iisus, Acesta i-a zis doar atât: „Scoală-te şi du-te. Credinţa ta te-a mântuit”. Era un om deosebit, dacă a găsit el cu cale să se întoarcă şi să mulţumească pentru binele care i se făcuse. Am putea sa tâlcuim vindecarea celorlalţi ca pe o faptă săvârşită de Mântuitorul pentru noi cei de azi, pentru ca întâmplarea să ajungă până la noi şi Mântuitorul să ne dea o învăţătură despre una din rarele, dar şi din marile virtuţi omeneşti şi anume despre virtutea recunoştinţei.

Se spune în popor, în vorbirea de toate zilele: „Recunoştinţa - floare rară!” - deşi n-ar trebui să fie tocmai rară. Ar trebui să fie, dimpotrivă, foarte deasă. Să se găsească peste tot, pentru că recunoştinţa ar trebui să fie cel mai firesc sentiment în inimile tuturor, ale celor care, într-un fel sau altul, primesc de la Dumnezeu sau de la oameni, de la oricine, un bine, un dar, o vindecare, o atenţie. Se vede că totuşi nu se află pe toate drumurile, de vreme ce poporul a ajuns la constatarea că e floare rară! Dezolantă constatare despre fratele om!

Dar nerecunoştinţa se întoarce întotdeauna împotriva nere­cunoscătorului.

Un fost slujitor de casă boierească de odinioară, retras acum la casa lui din motive de nerecunoştinţa faţă de serviciile lui, zăcea de multă vreme la pat. Cei pe care îi slujise muriseră înaintea lui. Mai rămăsese din familie o fată, dar era mân­dră şi distantă, mai ales de când devenise singura moştenitoare a proprietăţilor părinteşti. El o crescuse de mică şi părinţii o juraseră să aibă grijă de dânsul până la moarte. Ea însă nici n-a mai voit să ştie de el. L-a trimis la casa lui sărăcăcioasă unde îl îngrijea o fiică infirmă. Nu-l vizita, nu-i trimitea nici un ajutor.

După ceva vreme, domniţa de la conac se trezi la uşă cu fata fostului sluji­tor: „Tata vă roagă să treceţi pe la dânsul. Ar veni el, dar nu poate. E bolnav la pat şi eu îl îngrijesc. Spune că are cu dumneavoastră o vorbă importantă”. „Să mă lase în pace, răbufni domniţa îngâmfată, l-am dat ce i se cuvenea. Nu se mai satură să ceară!”. „Nu cred că vrea să ceară ceva. Spune că e mai important, îndrăzni fata s-o convingă, cu mare sfiiciune în glas”. „N-are ce să fie important. Asta e. Ştiu eu. Mereu crede că n-a fost plătit îndestul!”.

Fata s-a întors şi i-a spus bătrânului ei tată, mai pe ocolite, că domniţa e foarte ocupată şi că, deocamdată, nu poate veni. Peste câteva zile a trimis-o din nou pe fată şi aşa de mai multe ori. Într-o zi, simţindu-se rău, s-a temut că va muri şi atunci i-a scris domniţei o scrisoare, pe care fata i-o duse în fugă.

O ruga să vină degrabă să-l vadă, pentru că are să-i transmită un secret de familie. „Fiind servitorul de încredere al părinţilor dumneavoastră şi ştiind cât v-am iubit, ca un părinte, aceştia mi-au încredinţat o taină pe care mi-au poruncit să v-o dezvălui numai personal, când veţi fi împlinit 20 de ani, ca să ştiţi să vă folosiţi cu maturitate de această taină, l-aţi împlinit de curând. De aceea v-am tot chemat mereu. Mi-au spus că au ascuns o casetă plină cu diamante şi cu obiecte din aur, într-un loc greu de descoperit, pe care numai mie mi l-au arătat. Aş vrea să vă dezvălui taina acestui loc, pentru ca să intraţi în posesia comorii”.

Citind scrisoarea şi aflând despre ce era vorba, de data aceasta domniţa se grăbi să alerge la el. Luă caii cei mai buni şi dădu poruncă vizitiilor s-o ducă ful­ger la casa slujitorului. I se făcu pe voie. Dar când ajunse, constată că era prea târziu. Omul murise. Aşadar, pentru interesul ei o chema mereu, iar ea se purtase cu dânsul fără omenie. Nu-i trebuiau banii ei. Dacă asta ar fi urmărit şi-ar fi putut lua singur bogăţiile din casetă şi n-ar fi ştiut nimeni, căci numai el cunoştea taina. O cuprinseră amare păreri de rău.

Dar acum toate părerile de rău erau inutile. Se întoarse la conac, dărâmă pereţii caselor, zgândări grădinile, căutând comoara, dar n-o mai găsi niciodată. Îngâmfarea şi nerecunoştinţa se întoarseră împotriva ei.

Întâmplarea cu leproşii nu pune probleme de interpretare. Unul din cei zece s-a dovedit recunoscător; nouă dintre ei au uitat de îndată binele care li se făcuse şi au plecat fără să se gândească la recunoştinţă. Folosindu-ne judecata limpede, e evident că noi vom fi de partea celui care s-a întors şi că îi vom dezaproba pe cei care nu s-au întors să mulţumească.

Dar întâmplarea ne dă totuşi prilejul să ne întrebăm dacă şi în practică, în viaţa de toate zilele, în viaţa noastră, suntem dintre cei nouă, sau ca acela unu? Cred că e cazul ca fiecare din noi, în forul său interior, acolo unde se judecă drept, nefăţarnic şi nemincinos, dacă forul nu e pervertit, să-şi pună acum această întrebare şi să-şi facă în taină, cu luciditate, cu sinceritate şi cu onestitate acest exa­men personal. Vă las să vă răspundeţi fiecare şi odată cu Dumneavoastră să-mi răspund şi eu.

Încercând să ne răspundem, să stăm şi să recapitulăm împre­jurări de viaţă în care am fost în situaţii asemănătoare. Nu leproşi, dar în mari nevoi, când ne-a ajutat cineva. Oare nu ni s-a întâmplat să ni se facă un bine pe care l-am cerut cu insistenţă, fie de la Dumnezeu, fie de la oameni? Ne-am rugat stăruitor să ni se facă acel bine. Şi ni s-a făcut. Şi ce s-a întâmplat îndată după aceea? Oare nu s-a întâmplat că am uitat şi noi, ca şi cei nouă, să mergem să mulţumim sau să ne arătăm cumva recunoştinţa?

Îmi vine acum în gând o metaforă românească şi n-ar fi exclus să-şi aibă originea în Evanghelia celor zece leproşi. Există în vor­birea obişnuită, populară, un cuvânt greu, un cuvânt, aş zice, urât, un cuvânt care ar trebui scos din vocabular, dar pe care totuşi mulţi îl întrebuinţează când îi copleşeşte indignarea. Se spune despre un om rău, despre un om în care nu poţi avea încredere, despre unul care în mod sigur îţi va înşela încrederea şi te va trăda: „E o lepră!”. E ca şi cum s-ar zice: E dintre cei nouă! Dintre cei căro­ra dacă le vei face un bine, în mod sigur nu-ţi vor fi recunoscă­tori.

Nerecunoscătorul nu are simţul valorilor, nici al echităţii, nici al bunătăţii. El doar primeşte, dar nu întoarce niciodată. În adânc, el nu preţuieşte binele pe care l-a primit. Profită de el ca-un hoţ, ca de ceva găsit pe drum, nu ca de darul unei inimi bune, a altuia. El nu ştie nici de bine, nici de răs­plata binelui. Nu ştie de mulţumesc. E un egoist lipsit de cea mai elementară sensibilitate şi omenie.

Dacă am încerca o tipologie a nerecunoscătorilor şi a nerecunoştinţei, am pune pe prima treaptă pe aceştia cărora li se face bine şi uită. Dar oare uită cu adevărat? Nu. Nu uită niciodată. Memorie au. Doar se prefac că uită. E comod să uite, fiindcă nu vor să fie recunoscători. Şi e cu atât mai ciudat, cu cât recunoştinţa nu cere sacrificii materiale. Nici Dumnezeu, nici oamenii nu sunt pretenţioşi. Adesea sunt mulţumiţi cu un singur cuvânt. Cuvântul le confirmă calitatea actului pe care l-au făcut.

Un singur cuvânt de mulţumire încurajează spre alte fapte bune, caritabile. El confirmă şi faptul că ai dat unde trebuie să dai, unde era nevoie. Englezii au o vorbă în legătură cu aceasta: când li se mulţumeşte pentru un bine pe care l-au făcut, ei spun: „Nu e cazul să-mi mulţumeşti”, sau „Uită”.

Dar dacă nu-i mulţumeşti, sau dacă uiţi înainte de a ţi-o spune, el, îşi aduce el aminte şi a doua oară, nu te vei mai întâlni cu binele lui. Dacă îi mulţumeşti, el e foarte delicat şi nu vrea să te oblige mai mult decât atât. A făcut binele, a trecut.

Tradiţia creştină a avut în mare cinste, întotdeauna, recunoştinţa şi a blamat aspru nerecunoştinţa. „Socotesc lipsa de recunoştinţă - spunea Sfatul Grigore Taumaturgul - ca un lucru foarte urât. Acela care nu ţine minte binele făcut lui şi nu arată recunoştinţă, săvârşeşte o greşeală de neiertat” (Discurs către Origen, III). Acelaşi Sfânt Părinte recomanda recunoştinţa şi pentru bunurile spirituale pe care le primim, nu numai pentru cele materiale: „Stă în firea lucrurilor ca oamenii superiori, care au adunat în cuget o adevărată comoară, să răsplătească pe bine­făcătorii lor pe măsura puterii şi binefacerilor primite”.

O vorbă românească zice: „Fă binele şi aruncă-l în mare şi te vei întâlni cu el”. Răsplata vine de la Dumnezeu. Nimic nu s-a făcut în van. De la Dumnezeu trebuie aşteptată, nu de la cel căruia i-ai făcut binele. De la acela un cuvânt e de-ajuns. Aceasta ar fi prima categorie, într-o tipologie a nerecunoscătorilor, a celor care uită sau, cum e mai adevărat, se prefac că uită.

Există şi o a doua categorie. Ajunge omul la necaz. Fie că are nişte examene grele, fie că are un proces greu, fie că a ajuns cumva la închisoare, fie că are de făcut undeva un demers care pare fără şanse de succes, ajunge la o greutate, la un necaz, are de plătit nişte datorii şi atunci face în conştiinţa lui un vot. Care din noi n-a făcut aşa? Spune: „Doamne, dacă-mi reuşeşte, dacă scap, am să fac cutare şi cutare lucru!”. E gata să promită marea cu sarea. Şi în momentul când promite, e aproape sigur că va şi îndeplini.

Şi iată că i s-a îndeplinit cererea, îşi mai aduce aminte? Foarte rar. Câţi dintre aceia care fac un astfel de vot, o astfel de promisi­une, uri astfel de jurământ aş zice, câţi dintre aceştia îşi mai aduc aminte şi îndeplinesc ceea ce au promis? Prea puţini. Cei mai mulţi devin sperjuri, Devin călcători de jurământ. Încep să se liniştească întru conştiinţa lor şi să zică: La urma urmei mi-a reuşit cutare lucru, fiindcă mi s-a cuvenit; mi-a reuşit angajarea în cutare loc, pentru că am fost cel mai bun; am câştigat concursul pentru că i-am întrecut pe toţi, etc. Poate că e chiar aşa. Dar pe toate acestea le-a ştiut dinainte. De ce nu s-a bizuit numai pe ele? De ce a făcut o promisiune de conştiinţă? Iar dacă a făcut-o, de ce n-o ţine?

Iată de ce unii ca aceştia devin sperjuri, chiar dacă nu-i ştie nimeni. Îi ştie conştiinţa lor. Şi ea îi va judeca, mai devreme sau mai târziu. Şi se mai miră după aceea că, la o nouă cerere şi la o noua promisiune de acest fel - fiindcă ocazii de acestea, de a cere ajutorul lui Dumnezeu, se ivesc mereu - nu le mai reuşeşte ceea ce întreprind! E pentru că n-au fost recunoscători.

Există şi o a treia categorie în această tipologie a nerecunoştinţei. E vorba de cei care nu numai că nu au recunoştinţă, dar pe care chiar îi deranjează faptul de a şti că cineva le-a făcut un bine şi în loc să fie mulţumitori pentru binele care li s-a tăcut, devin aproape duşmanii celor care le-au făcut bine.

Îmi spunea cineva: Ştii, mi-am pierdut trei prieteni. Cum? Le-am împrumutat câte o mie de lei! Şi cum ţi i-ai pierdut? De atunci nu i-am mai văzut. Până atunci mai veneau, mai dădeau câte un telefon, mă mai felicitau la o sărbătoare. De atunci, nu i-am mai văzut şi nu i-am mai auzit. De atunci mă ocolesc pur şi simplu!

Poporul mai cunoaşte şi alte categorii de nerecunoscători. Cine n-a auzit de „şarpele încălzit la sân”? Expresia e atât de obişnuită, încât mulţi, deşi ştiu ce înseamnă, i-au uitat originea. Ea descrie tot un tip de nerecunoscător, anume acela căruia tu i-ai făcut bine, iar el îţi răsplăteşte binele cu răul.

O şi mai abjectă categorie de nere­cunoscător. Cum l-a găsit poporul! Şi cum l-a identificat cu reptila cea mai vicleană, care te muşcă pe ascuns şi te muşcă chiar şi atunci când îi faci binele, pentru că n-are raţiune, cum n-are nici cel care răsplăteşte binele cu răul. Acela e căzut în rândul reptilelor celor necuvântătoare.

Se zice că cineva a găsit pe câmp un şarpe aproape mort. L-a văzut rece de tot şi s-a gândit să-l pună în sân pentru ca, încălzindu-se, să-şi revină la viaţă. Aşa a şi făcut. Şarpele şi-a revenit încetul cu încetul, a început să mişte şi omul s-a bucurat că a făcut o faptă bună. Dar, în clipa următoare, a simţit o muşcătură înţepătoare şi abia atunci a avut timpul să se scuture de şarpe şi să zică: „Iată cum şi-a arătat recunoştinţa”. Căzu mort. În urma lui a rămas zicala: „A încălzit şarpele la sân!”.

Nerecunoscătorul e ca şarpele încălzit la sân. Un întreit răufăcător: nu răspunde cu recunoştinţă pentru binele primit; nu face bine în schimbul binelui primit; face rău, în schimbul binelui primit. Ba, uneori, nerecunoscătorul uman e chiar mai rău decât şarpele şi decât alte necuvântătoare. Căci sunt şi şerpi, în chip neaşteptat, buni.

Am văzut de curând la „Faptul divers”, într-un ziar, fotografiat un şarpe boa care s-a împrietenit cu un copil, lângă care doarme şi pe care îl ocroteşte. Şi cine nu ştie de câinii prietenoşi.

De altfel de la aceste sentimente a rămas expresia de câine credincios! Nerecunoscătorul cade mai prejos şi decât aceştia.

Tot în categoria nerecunoscătorilor a aşezat poporul şi pe cei care, tot cu o metaforă, îi numeşte „cozi de topor”. Vorba e folosită adesea. Mulţi nu ştiu însă de unde vine. Se zice că era un om care, în preajma iernii, se trezi fără lemne de foc. Avea nevoie şi de ceva lemne de construcţie. Alergă în pădure, dar acolo constată că toţi copacii aveau crengile sus de tot şi nu putu apuca nici măcar una s-o rupă.

Era pe când copacii înţelegeau de vorba omenească. Omul nostru ştia acest lucru şi se rugă de mai mulţi copaci să-şi lase crengile în jos, să-şi facă şi el o sarcină de crengi, să-şi împlinească nevoile. Dar, ca şi cum s-ar fi vorbit între dânşii, copacii nu-i arătau nici o bunăvoinţă, ţinându-şi toţi crengile ridicate, parcă dimpotrivă, apărându-le.

Unuia singur i s-a făcut milă şi aplecându-şi câteva ramuri, l-a chemat: „Vino. Mi-e milă de tine!”. Omul a prins ramurile, a început să le despoaie de crengi, iar la urmă, rupând una mai grosuţă, a auzit zicând: „Pe mine ciopleşte-mă frumos, fă-ţi la fierar un topor ascuţit şi fă-mă coadă de topor. Şi vino cu toporul în pădure şi taie câţi copaci vrei”. Nu te vei mai ruga de nimeni. Omul făcu aşa. Şi se întoarse în pădure. „Încearcă-mă în copacul acesta”, îi zise coada. Şi omul o încercă. Toporul, mânuit bine din coadă, tăia de minune. În curând copacul fu gata să cadă.

Înainte de a cădea, omul şi coada de topor îl auziră din nou: „Să fii blestemat, îi zise omului, că ai încălcat legea recunoştinţei. Mie mi-a fost milă de tine, iar tu, drept răsplată, m-ai tăiat şi încă pe mine cel dintâi. Asta ţi-e recunoştinţa? De m-ai fi lăsat, ţi-aş fi dat în toate toamnele din crengile mele!”. „Iar tu, îi zise cozii de topor, să fii blestemată în vecii vecilor şi numele să-ţi fie de ocară în toată lumea, că te-ai întors împotriva mea şi a pădurii din care te tragi, făcăndu-te unealta acestui nerecunoscător. Şi numele tău de ocară să-l poarte şi omul care va face ca tine”. De atunci şi până azi, cu acest nume de ocară au rămas printre oameni toţi trădătorii, nerecunoscătorii, cei care şi-au pierdut ome­nia.

Dacă primii uită, dacă cei de-al doilea răstălmăcesc binele ce li s-a făcut, sau nu-l recunosc, punându-l pe seama puterii lor, ca să nu mai fie recunoscători, cei din celelalte categorii pervertesc pur şi simplu raporturile dintre binefacere şi recunoştinţă. Dintre aceştia se aleg trădătorii, laşii. Dintre aceştia se aleg cei în care nu poţi pune nici un fel de încredere. Pe aceştia mai ales îi cuprinde poporul în urâtul cuvânt: „Leprele!”.

Dar mai există şi o altă categorie. Cea a suficienţilor de sine. A celor care cred că nu au nevoie de nici un ajutor de la nimeni. Sunt cei care cred că mintea lor e suficientă ca să le dezlege toate pro­blemele, cei care cred că au totul bine pus la punct şi spun: N-am nevoie de nimeni; trăiesc prin forţele minţii mele, prin puterea trupului meu, prin sănătatea mea ş.a.m.d. Aceştia nu ştiu de câte lucruri beneficiază totuşi şi câtor situaţii şi persoane ar trebui să le fie recunoscători şi în primul rând, lui Dumnezeu.

În primul rând lui Dumnezeu pentru sănătate, pentru vedere, pentru mâini, pentru picioare, pentru mers, pentru vorbire, pentru auzire... . Corpului nostru, atât de complicat şi de fin cum e în alcă­tuirea lui, nu-i trebuie decât foarte puţin, ca să i se altereze nu ştiu ce părticică din sistemul nervos, de pildă, pentru ca dintr-o dată să paralizeze.

Fiecare se crede puternic până în ziua în care a inter­venit un microb, un virus aproape invizibil, care-l poate distruge. Şi nu ştie că trebuie să fie mulţumitor Celui ce poartă grijă de des­tinele tuturor, ca să se desfăşoare totul normal, fără nici un fel de accidente. Nu ştie cât trebuie să fie de mulţumitor înaintaşilor, părinţilor lui, prietenilor care îi susţin moralul şi îl ajută la nevoie!

Toţi trebuie să fim mulţumitori, pentru multe lucruri pe care le fac alţii pentru noi. Noi suntem în biserica aceasta, pentru că au făcut-o alţii pentru noi. Dacă n-ar fi făcut-o, imaginaţi-vă ce sarcină materială grea ar fi fost pentru noi azi, ca s-o zidim noi din nou. Dar ea a fost o sarcină materială grea şi pentru cei care au făcut-o la vremea respectivă. Noi suntem beneficiarii.

Şi de câte nu suntem beneficiari! Suntem beneficiari ai jertfei eroilor naţiunii, care au luptat pentru independenţă, pentru limbă, pentru neatârnare, pentru continuitate. Suntem beneficiarii eroilor credinţei, care au luptat pentru integritatea credinţei ortodoxe, care au murit pentru ea, care s-au făcut martiri. Suntem beneficiarii eforturilor părinţilor noştri care ne-au crescut mari cu greutăţi. Uităm. De câte ori nu uităm?

Iată, am încercat o scurtă schemă tipologică a nerecunoştinţei. Dacă ne-am face un examen serios de conştiinţă, nu se ştie dacă n-am fi nevoiţi să ne încadrăm şi noi în vreuna din aceste categorii! Ne-am descoperi astfel printre cei nouă. Şi atunci va trebui să auzim şi în urechile noastre întrebarea lui Iisus: „Dar cei nouă unde sunt?”.

Poporul, cum spuneam, a observat că floarea recunoştinţei e rară. Turgheniev, cunoscutul scriitor din secolul trecut, a imaginat în legătură cu aceasta o mică parabolă: Se zice că Dumnezeu a chemat la masă toate virtuţile şi s-au adunat: bună­tatea, simplitatea, adevărul, credinţa, dragostea, speranţa, mila, generozitatea, smerenia, modestia. Toate erau pline de bunăcuviinţă. Se cunoşteau şi stăteau de vorbă ca bune prietene. Două însă, deşi erau alături, nu vorbeau între ele. Deloc. Acestea erau bunăvoinţa şi recunoştinţa. Le-a întrebat Dumnezeu: Voi de ce tăceţi? Nu ne cunoaştem. Nu ne-am întâlnit niciodată.

Parabola e cu tâlc. Rar se întâlneşte bunăvoinţa cu recunoştinţa!

Minuni ca aceasta petrecută cu cei zece leproşi, aşa cum este ea istoristă de evanghelişti, deci de martori oculari, s-au putut întâmpla fără îndoială. Se întâmplă şi azi unele lucruri ciudate, care ies din ordinea naturală.

Am citit săptămâna trecută tot la „Faptul divers” dintr-un ziar, că un pitic de la un circ din Canada - i se dădea şi numele - care avea l,30 m, într-o noapte a crescut până la l,85 m. Cine ar putea să ne spună ceva despre un asemenea lucru? A crescut într-o noapte cu 50 cm, cu jumătate de metru. Aceasta presupune în corpul ome­nesc nişte dereglări ce l-au putut duce la forma naturală. Dar aceasta însemnă creştere de oase, lungiri de tendoane, înseamnă organe care nu cresc subit, ceea ce pune probleme foarte grele.

Cazul e acum în cercetarea savanţilor. Nu ştiu ce vor spune savanţii, dar lucrul e extraordinar. Un proces natural? Cine ştie! O minune? O minune, atâta vreme cât nu intră în categoria întâm­plărilor de fiecare zi. Şi mai ales când e unică. Şi mai ales atâta vreme cât nu i se găsesc explicaţii naturale plauzibile.

Aşa s-a putut întâmpla şi cu cei l0 leproşi. Întâmplarea..., este comparată chiar cu întâmplări care se petrec şi în vremea noastră. Şi minunea e cu atât mai evidentă, cu cât s-a făcut cu zece dintr-o dată. Cu unul, s-ar fi putut crede că a fost o întâmplare fericită, o vindecare de la sine. Cu zece, intervenţia miraculoasă e în afară de orice îndoială.

Recunoştinţa ar trebui să fie în mod natural exerciţiul sufletu­lui mare, al sufletului generos. Tradiţia bisericească ne spune că o au până şi animalele.

. Se povesteşte, de pildă, despre Sfântul Gherasim de la Iordan că, la un moment dat, a venit la el un leu şchiopătând. Sfântul s-a apropiat de el şi i-a scos un spin foarte mare din picior. Drept urmare, leul a rămas pentru totdeauna lângă el, slujindu-l.

Recunoştinţa se exprimă însă nu numai prin facerea de bine celui care ne-a făcut nouă un bine, care printr-un cuvânt de mulţu­mire. Recunoştinţa devine lucrătoare când ne transformă, până la măsura de a fi şi noi buni cu alţii, repetând fapta care s-a făcut cu noi.

Voi povesti o întâmplare tot din lumea animalelor, pe care am citit-o tot în ziarele noastre. Şi dacă animalele dovedesc o aseme­nea sensibilitate, cu atât mai mult trebuie s-o dovedească oamenii.

Se arăta că la o şcoală de undeva de prin Bărăgan, jucându-se copiii unei grădiniţe pe stradă, au găsit un câine cu un picior rupt. Copiii, bine educaţi ca să aibă grijă de animale şi de suferinţele altora, să fie săritori, să fie generoşi, să se poarte frumos, ce şi-au zis? Să-l ducem la dispensarul veterinar. Şi l-au dus. Doctorul, bucuros de o astfel de faptă a copiilor, a luat câinele, l-a pansat, i-a pus piciorul rupt între lopăţele şi i-a dat drumul. Era un câine vagabond.

Până aici întâmplarea ne are nimic extraordinar, în afară, desigur, de ge­nerozitatea copiilor. Ceea ce e într-adevăr uimitor, s-a întâmplat a doua zi. La ora 8 dimineaţa, la uşa dispensarului aşepta câinele pansat, cu încă un câine cu piciorul rupt, pe care-l adusese la dispensar pentru pansat şi ajutor.

Nu e o parabolă. E o dovadă că până şi în lumea necuvântă­toare sentimentul recunoştinţei este prezent. Şi e şi el molipsitor! Cu atât mai mult el ar trebui să fie astfel în viaţa noastră, a oame­nilor. Să dovedim cu smerenie că am înţeles binele, bunăvoinţa care ni s-a arătat. Numai un suflet orgolios, mândru, plin de sine, pervertit, numai acela uită bunăvoinţa care i s-a arătat de către cineva şi de faptul că trebuie să fie recunoscător.

Ce facem noi în asemenea cazuri, când nu ni se recunoaşte bunăvoinţa? Suntem în situaţia de a nu mai repeta bunăvoinţa. N-o mai repetăm. Zicem: Oameni suntem! Trebuia să vină să zică măcar un „Mulţumesc!”. Dacă n-a înţeles fapta mea, a doua oara nu i-o mai fac.

S-ar putea ca şi Dumnezeu să gândească aşa. Nu vrea Dumnezeu pentru El mulţumirea, întoarcerea bunăvoinţei. O vrea pentru ca să constate că în noi s-a schimbat ceva, că în sufletul nos­tru s-a transformat ceva, că bunăvoinţa care am primit-o ne-a făcut şi pe noi mai buni.

Vindecarea celor zece leproşi ne învaţă să ne rugăm. Ne învaţă că Dumnezeu ascultă rugăciunea noastră, dar ne mai şi faptul că din cele trei feluri de rugăciuni, nu trebuie să folosim numai unul.

Există rugăciuni de cerere, când zicem: „Doamne auzi rugă­ciunea mea, ascultă cererea mea, ia aminte la rugăciunea mea!”. Sau „Domnului să ne rugăm”, „la Domnul să cerem”.

Există apoi rugăciuni de laudă: „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul”, „Laudă suflete al meu pe Domnul”, „Dimineaţa te voi lăuda” ş.a.m.d.

Există şi un al treilea fel de rugăciune, de mulţumire: „Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, pentru cutare şi cutare”, „Mulţumesc pentru bunătăţile Tale cele pământeşti”, după masă ş.a.m.d.

Dar noi, de obicei, facem numai rugăciuni de cerere. Noi cre­dem că trebuie să-I comunicăm lui Dumnezeu numai rugăciuni de cerere. Noi credem că trebuie să-I comunicăm lui Dumnezeu numai cele de care avem nevoie.

Prin aceasta ne înscriem printre cei nouă. Ca să fim asemenea celui unul care s-a întors, trebuie să facem şi rugăciuni de slavă lui Dumnezeu pentru tot ce ne dă, tre­buie să facem şi rugăciuni de mulţumire. Să-L binecuvântăm pe Dumnezeu şi să-i binecuvântăm şi pe cei care ne fac bine.

Ce înseamnă a binecuvânta? A vorbi de bine. A cere harul lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este Cuvântul. A vorbi de bine înseamnă a chema Cuvântul, Logosul lui Dumnezeu, pe Fiul lui Dumnezeu, în viaţa oamenilor.

Să fim deci şi noi, nu ca cei nouă, ci să fim ca acel unul care s-a întors. Şi să nu fie în viaţa noastră recunoştinţa o floare rară, ci să fie cât mai deasă. Şi aşa, să fim siguri că se va reînnoi faţă de noi şi bunăvoinţa lui Dumnezeu şi bunăvoinţa oamenilor şi harul Domnului va fi cu noi totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

(Cuvânt rostit în catedrala din Sibiu, în anul l985)