Sfânta noastră Biserică cheamă astăzi credincioşii săi drept mărturie la un popas de sărbătoare care ne aduce aminte de sfârşitul ultimului Prooroc al Vechiului Testament şi primul mucenic al Noului Testament: Sfântul Ioan Botezătorul, a cărui tăiere a capului o prăznuim. Îl pune înainte acum, ca de atâtea ori peste an, spre a-l dărui bogat pilduitor oamenilor.

Coborându-l din cerul deschis văzului tuturor de pe iconostasul sfânt, îl apropie de toţi cei ce-şi îndreaptă paşii spre tinda Bisericii până la reculegere duhovnicească. Ca şi celelalte sărbători ale sfinţilor şi cea de azi are pentru noi un rost întreit: de cinstire a sfântului pentru credinţa şi faptele lui plăcute lui Dumnezeu; prilej pentru a-l ruga să mijlocească la Dumnezeu pentru iertarea şi mântuirea noastră şi de înfăţişare a vieţii sfântului ca un model de urmat pentru noi.

Pruncul pe care Zaharia preotul îl numi „Ioan” după cuvântul îngerului, este strâns legat de planul mântuirii omului după iconomia divină ce „era din veac ascunsă şi nici de îngeri cunoscută”.

Chemarea lui a fost rânduită de sus. El a plinit-o desăvârşit. Viaţa Sfântul Ioan Botezătorul a fost o viaţă aspră de rugăciune, post şi înfrânare şi s-a sfârşit ca şi vieţile celor mai mulţi prooroci şi sfinţi prin moarte.

El a făcut legătura între cele două testamente. Între cel vechi pe care l-a încheiat şi între cel nou pe care l-a început, mergând înaintea feţei lui Iisus. A pregătit calea Mântuitorului Hristos trezind în sufletele oamenilor din acele vremuri conştiinţa păcatului. A chemat pe oameni la botezul pocăinţei, s-a învrednicit să-L boteze pe Iisus şi apoi i-a făcut loc, zicând: „Aceluia i se cade a creşte, iar mie a mă micşora” (Ioan 3, 30).

Era un proroc aspru cu sine şi aspru cu păcatul oriunde s-ar afla. A mustrat poporul, a mustrat şi pe Irod Antipa, fără căutare la faţa omului şi fără cruţare. Şi pentru aceea şi-a atras dragostea poporului, dar şi osânda lui Irod, care l-a închis pentru că-l mustra pentru Irodiada, femeia fratelui său Filip, pe care Irod o luase de soţie.

Acest glas de mustrare a înfuriat-o pe Irodiada, care se vede descoperită şi aruncată dispreţului public. Ura îi întunecă mintea şi cere lui Irod moartea lui Ioan. Dar Irod se arată laş. Ca să satisfacă totuşi dorinţa Irodiadei, fără a porni prea mult opinia publică, aruncă pe Ioan în temniţă. Era şi aceasta o soluţie, dar ea nu putea satisface setea de răzbunare a Irodiadei, care pândeşte orice prilej pentru a pierde pe Ioan.

Prilejul i se oferă în ziua naşterii lui Irod, când în faţa invitaţilor, Salomeea, fiica Irodiadei dansează un dans care plăcu atât de mult lui Irod încât promite fetei că-i va da orice va cere, până la jumătatea regatului.

Salomeea devine unealta urii mamei sale, cerându-i lui Irod capul lui Ioan. Şi buzele fetei rostiră: „Vreau să-mi dai îndată pe tipsie capul lui Ioan Botezătorul” (Luca 6, 25), cuvinte, care peste negura celor 20 de veacuri au rămas o dovadă despre cruzimea sufletului cuprins de ură. „Şi regele s-a mâhnit adânc, dar pentru jurământ şi pentru cei ce şedeau cu el la masă, n-a vrut să-i întristeze” (Luca 6, 25) şi astfel, sabia călăului desăvârşeşte ceea ce ura unei femei a urzit cu atâta sete de răzbunare.

Aşa s-a sfârşit viaţa acestui mare proroc. Nimic nu l-a putut clătina, iar moartea i-a grăbit încununarea de mare propovăduitor al adevărului şi al împărăţiei lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan nu şi-a încheiat activitatea în slujba lui Dumnezeu acolo, pe malurile Iordanului, unde a avut fericirea de a atinge creştetul lui Mesia şi de a-L descoperi lumii pe Hristos. Ci, el a mai făcut o mărturie la curtea lui Irod, unde cuprins de puterea şi curajul lui Ilie Tesviteanul, s-a înfăţişat înaintea regelui desfrânat, a mustrat păcatul, a apărat dreptatea lui Dumnezeu.

A vorbi cu îndrăzneala cu care a vorbit Sfântul Ioan, a face să fie de temut cuvântul lui Dumnezeu la curtea unui rege, a muri pentru adevăr este cea mai preţioasă mărturie pentru Hristos. Şi aceasta formează lauda nemuritoare a morţii Sfântului Ioan pe care o prăznuim şi cinstea de a fi considerat de toţi creştinii ca cel mai mare dintre fiii oamenilor.

Praznicul de azi ne mai învaţă că una din virtuţile care trebuie să împodobească sufletul fiecărui creştin este iubirea. Ea este nobilul sentiment care-l ridică pe om deasupra animalului, este forţa de coeziune a vieţii sociale, puterea care creează martirajul şi eroismul. Tot ce poartă o notă de nobleţe, de frumos şi sublim, este un produs al iubirii. Ea este constructivă şi asigură progresul, liniştea şi nădejdea mântuiri.

Spre deosebire de iubire, ura, care este contrariul iubirii, coboară pe om în rândul animalului şi este forţa destructivă în mâinile răului. Ea destramă, răstoarnă şi distruge organizaţiile sociale, omul, anihilează orice avânt şi produce numai lacrimi, durere şi nenorocire.

Omul stăpânit de ură nu mai ţine seama în manifestarea ei de distrugere, de nici o lege a onoarei şi a omenirii. Prin ea se distrug cămine, se omoară părinţi, copii, femei şi bătrâni fără apărare. Nimic nu este cruţat, pentru că ura nu cunoaşte limite şi nici nu alege mijloacele pentru atingerea scopului.

Toate acestea pentru ce? Pentru că omul stăpânit de ură, la fel ca Irodiada, s-a lăsat cuprins de ea. Hristos cu învăţătura şi chemarea Lui de iubire a fost ucis în sufletul omului şi pe ruinele Lui s-a ridicat altar idolului urii.

Şi ura întunecă atât de mult mintea, încât omul nu mai vede, nu mai judecă şi nu mai poate ajunge la aplanarea diferendelor câtă vreme este cuprins de această patimă satanică care se cheamă ură.

Numai în iubire, în dragoste inspirată de Duhul lui Hristos vom putea găsi forţa de înţelegere, mijlocul de netezire a neînţelegerilor şi conflictelor care să ducă la restabilirea unei drepte şi echilibrate convieţuiri omeneşti pe care o dorim.

Din îndemnul de firească cinstire a acestui stâlp neclintit al Bisericii, să stăruim asupra vieţii lui cât şi asupra morţii - prin jertfă şi mucenicie şi să ne lăsăm în reculegerea duhului nostru cel de astăzi, atât de neliniştit şi tulburat.

Prin Sfântul Ioan Botezătorul ne e dată putinţa de a cunoaşte omul cât şi vremurile de altădată şi nu ne e greu să mărturisim şi pe cele de astăzi. Şi nu putem scăpa însă învăţământul desprins din meditaţia asupra vieţii acestui sfânt prăznuit de noi, că orice bine voit în lume cere jertfă şi cu cât binele este mai mare cu atât jertfa va fi mai mare.

Binele şi Adevărul pe care le vrem aduse în lume, ca fii ai Bisericii lui Hristos, ne cer tuturor jertfă de dăruire, întărirea credinţei până la înfruntarea morţii. În acest fel, să ne întoarcem la Hristos, la Biserica Lui cea Sfântă.

Lumea a căzut în multe păcate, desfrânări, beţii şi fărădelegi. Să ascultăm „Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui - pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor, faceţi deci roade de pocăinţă. Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are de mâncare să facă asemenea; pui de năpârcă - cine v-a spus că veţi scăpa de mânia ce va să fie (…)”.

Cu această hotărâre să părăsim păcatele, luând mijlocitor şi rugător pentru noi pe marele Proroc Înaintemergător şi Botezător Ioan, să cerem: „Doamne, izbăveşte-ne de necaz (mânie, primejdie, dureri şi suferinţă) şi mântuieşte sufletele noastre.” Amin.