Ce ne împiedică să iubim?

Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.

Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El e bun cu cei nemulţumitori şi răi.

„Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 31-36). Ce vorbe uimitor de simple! Ele sunt atât de simple, atât de fireşti, încât atunci când omul aude pentru întâia oară că trebuie să se poarte astfel, se simte chiar stingherit.

„Cum de nu m-am gândit singur la asta până acum?” –  strigă el. Dar tot ce este mare este simplu şi toată învăţătura lui Hristos e neasemuit de simplă. Ea este îndreptată către oamenii cu inimi simple; au primit-o cei mai simpli pescari din Galileea, care au devenit luminători ai întregii lumi.

Lui Hristos I-au urmat în primul rând cei mai simpli oameni, fiindcă orice cuvânt al lui Hristos este simplu şi uimitor de accesibil. Toată învăţătura Lui parcă s-ar înţelege de la sine –  şi totuşi, ce departe stă viaţa noastră de împlinirea acestor cuvinte simple, acestor mari porunci ale lui Hristos!

Cât de rar se întâmplă să ne purtăm cu oamenii aşa cum am vrea să se poarte şi ei cu noi! Aşteptăm de la oameni stimă, iar noi îi înjosim; aşteptăm să fim ajutaţi la nevoie, dar nu ne gândim niciodată să ajutăm aproapelui când avem îndestulare trupească.

Ce să însemne asta? De ce stau aşa lucrurile? Doar nu ne purtăm astfel cu toţi oamenii. Faţă de cei mai apropiaţi, faţă de cei pe care îi iubim fierbinte –  soţia scumpă, copii, tată, mamă – ne purtăm potrivit poruncilor lui Hristos; îi iubim ca pe noi înşine şi nu le facem ceea ce nu ne-am dori pentru noi înşine.

Ce mamă care-şi iubeşte copilul din toată inima nu îi va da toată dragostea, toată mângâierea sa, nu-şi va jertfi chiar viaţa pentru el? Prin aceasta, ea împlineşte – nu-i aşa? – legea lui Hristos.

Dar, iată, cu cei pe care îi cuprindem sub numele de „aproape”, însă de fapt îi socotim depărtaţi şi străini, nu ne purtăm astfel. Ce ne împiedică să ne purtăm cu ei la fel cum ne purtăm cu oamenii cei mai apropiaţi, pe care îi iubim? Ne împiedică egoismul, iubirea de sine, fiindcă nu ne iubim decât pe noi înşine.

Ne îngrijim de noi înşine, ne iubim pe noi înşine, iar pe oamenii din jur nu-i iubim, adeseori îi necăjim, îi jignim. Iar Domnul ne înfăţişează o asemenea cerinţă dreaptă, curată, sfântă.

El cere însă ca noi să îi iubim şi pe vrăjmaşi. Oare-i uşor să facem asta? Nu, este foarte greu. A-i iubi pe vrăjmaşi se deprind cei ce au inima curată, cei care îl iubesc cu toată inima pe Dumnezeu şi urmează poruncilor Lui, cei în care Se sălăşluieşte Duhul Sfânt, duhul smereniei, cei care se pătrund de duhul dragostei.

Doar cei ce s-au deprins să îi iubească pe cei care-i urăsc, să-şi iubească vrăjmaşii, i-au biruit pe aceştia – cu binele şi cu dragostea. Mila şi împreună-pătimirea – iată însuşirile de temelie, calităţile de temelie ale dragostei.

Cine are dragoste, acela are şi milă şi împreună-pătimire, fiindcă nu poţi să iubeşti fără să suferi împreună cu cel iubit. Un asemenea om nu poate să nu facă binele celor care au nevoie de el şi-l face fără să aştepte recunoştinţă, fără să aştepte să i se răsplătească pe măsură.

Din dragostea curată izvorăşte milostivirea, din dragoste curată împlinesc adevăraţii creştini aceste porunci ale lui Hristos: dau împrumut celor de la care nu se aşteaptă să mai primească înapoi, fac tot felul de fapte bune.

Domnul cere să nu aşteptăm nimic în schimb pentru binele făcut şi ne făgăduieşte marea plată a veşnicei bucurii, spunând că vom fi fii ai Celui Preaînalt.

Ştiţi ce spunea Domnul Iisus Hristos despre Înfricoşata Judecată şi despre faptul că drepţii vor fi îndreptăţiţi doar pentru dragoste, doar pentru faptele dragostei. Fii ai Celui Preaînalt se vor numi ei, vor străluci ca stelele pe cer. Iar cei ce dragoste n-au avut, cei ce n-au făcut faptele milostivirii, se vor numi fii ai diavolului şi vor fi chinuiţi în veci dimpreună cu el.

Dragostea este împlinirea a toată legea (Romani 13, 10). Milostivirea este, de asemenea, toată legea lui Hristos, fiindcă ea vine din dragoste. Ce să facem ca să dobândim dragostea? Mare, uriaşă este această lucrare, e scopul întregii noastre existenţe, scopul întregii noastre vieţi.

Am fost făcuţi de Dumnezeu ca să ne apropiem de El duhovniceşte. Trăim pentru a deveni fii ai Celui Preaînalt, pentru a ne desăvârşi, pentru a tinde către El.

Pe care cale trebuie să mergem?

Mergeţi prin uşa cea îngustă, pe calea cea pietroasă şi spinoasă, fără a vă teme de pătimiri, fiindcă ele nasc binele. Cel care pătimeşte devine slobod de egoism, devine liniştit, blând, plin de dragoste.

Trebuie să mergem pe calea necazurilor, împlinind toate poruncile lui Hristos. Prin neobosite rugăciuni şi post trebuie să intrăm în Împărtăşirea cu Dumnezeu.

Au agonisit dragostea cei care, asemenea Cuviosului Serafim din Sarov, zi şi noapte s-au rugat şi au postit aspru. Domnul curăţeşte inimile lor de toată întinăciunea, fiindcă Duhul Sfânt, Duhul dragostei poate sălăşlui doar într-o inimă blândă, smerită. Trebuie să agonisim blândeţea, smerenia, şi atunci va veni sfânta dragoste.

Pentru multe se cuvine să ne rugăm, pocăindu-ne de păcatele noastre nenumărate, însă neîncetată şi de temelie trebuie să fie rugăciunea pentru ca Domnul să curăţească inimile noastre de răutate, să ne dea marile virtuţi creştineşti: blândeţea, smerenia, sfânta dragoste.

Nicicând să nu uitaţi rugăciunea cea mai însemnată – rugăciunea pentru dobândirea dragostei. Rugaţi-vă pentru aceasta cum vă va pune Dumnezeu în inimă – de pildă, astfel: „Doamne, dă-mi sfânta dragoste, învaţă-mă să iubesc toţi oamenii: şi pe cei de aproape şi pe cei de departe şi pe cei credincioşi şi pe cei necredincioşi, precum Tu, Doamne, ne iubeşti pe noi, pe toţi, păcătoşii şi ticăloşii”. Amin.

(Sfântul Luca al Crimeei, 15 octombrie 1944 – Cuvânt la Duminica a XIX-a după Rusalii, Predica de pe munte, Iubirea vrăjmaşilor)