Biserica nu a fost și nu este doar o instituție, ci un mod de a trăi, o manieră de a fi, „e unirea a tot ceea ce există şi e destinată să cuprindă tot ceea ce există: Dumnezeu şi Creaţie”[1]. Viaţa creştinului ortodox a fost întotdeauna marcată liturgic și a devenit parte a timpului liturgic, orientându-se pe făgaşul veşniciei, deoarece „întregul cult divin al Bisericii noastre Ortodoxe este astfel alcătuit, încât, adevăratul creştin să trăiască şi pe pământ o viaţă cerească, sfântă, în neîncetată slujire şi bună-plăcere lui Dumnezeu şi unire cu El”. [2]

Sfinții Părinți ne învață că dinamismul lumii, al Creaţiei în general, trebuie să fie dinamismul Bisericii, să fie propulsat de mişcarea interioară a ei. Creşterea Bisericii este şi o creştere exterioară care este extinderea vieţii ei peste toate care se definesc în mişcarea lor. Accentuând indisolubilitatea acestei conexiuni, Părintele Stăniloae, referindu-se la realitatea acestei dinamici a Bisericii, ne spune că ea „se bazează, înainte de toate, pe legătura evidentă a credincioşilor din Biserică cu lumea, în general. Oamenii Bisericii, tinzând spre plinătatea lor veşnică în Dumnezeu, ştiu că ei nu vor obţine această plinătate, aşteptând cu o speranţă pasivă sfârşitul vieţii pământeşti. Ei ştiu că pentru a obţine această plinătate trebuie să se mişte spre desăvârşirea lor spirituală, iar aceasta implică îmbunătăţirea relaţiilor lor cu ceilalţi oameni, indiferent dacă aceea aparţin sau nu Bisericii”[3].

Dacă la rădăcina umanului trupesc îl avem pe cel ce s-a bucurat de o iniţială comuniune cu Creatorul său, la rădăcina umanului duhovnicesc, în constituţia sa duală, stă un Dumnezeu venit în chip de negrăit, apropiat în chip neapropiat, un Dumnezeu comunicat ca Viaţă și Lumină.

Omul, uneori superficial chiar cu curgerea propriei sale existențe, se limitează doar la ceea ce-i oferă fizic creația, îşi petrece zilele lui ca floarea câmpului (Psalmi 102, 15), într-o continuă alergare către finalităţi mici şi spre idealuri deşarte. Dezbrăcat şi gol, rămas fără repere spirituale în fața feluritelor provocări, oscilează între absolut şi grotesc, între veşnicie şi iminenta moarte, între existenţă şi non-existenţă, între porţile Raiului şi ale Iadului, căutând un Dumnezeu pe care se încăpăţânează să-L vadă şi să-L pipăie. Trăind într-o lume quasimodo, încleştaţi şi rigizi, în care timpul pare asemenea unui văl purpuriu ce străbate drumul între mormânt şi veşnicie, oamenii se pot depărta de spaţiul eclesial unde ne deschidem tezaurul sufletului nostru în comuniune cu aproapele, cu trecutul şi cu veșnicia lui Dumnezeu, unde aflăm ce şi cine suntem, unde putem începe o nouă zidire pe temelia Hristos, cu un acoperiş al Adevărului, Cel ce prin Sfintele Taine ne însănătoșeşte, ne sfinţeşte, ne hrăneşte şi ne desăvârşeşte pentru veşnica sărbătoare a prezenţei Treimice în noi. Duhul lui Hristos, Care ieri şi azi și în veci, este acelaşi (Evrei 13, 8), totuşi, nu uniformizează în sensul în care omul, în mod arbitrar, poate fi lipsit de liberatea și voința cu care l-a înzestrat Dumnezeu. De aceea, universalitatea problemelor nu înseamnă din start şi uniformitate a metodelor de soluţionare, căci Duhul Sfânt ştie cum să inspire pe fiecare dintre oameni. Acesta se deschide pentru primirea luminii Lui, pentru a nu se raporta, instinctiv, la un registru de soluţii, ci să le caute, în orizontul libertăţii pe care o oferă Duhul Sfânt[4]. Este o raportare personală şi absolut unică, raportare care nu se cere numaidecât aplicată în viața fiecăruia în același mod.

Orice om, în dorinţa sa de creştere, năzuință divină sădită în om încă de la creație, poate să afle sursa existenţială sau puterea prin care poate ajunge la vârsta bărbatului desăvârşit numai în Biserică, căci aici se păstrează ca prezenţă jertfită Hristos, ce îndeamnă permanent şi Se dă spre hrană tuturor celor ce-L urmează cu credinţă. Acea strigare permanentă a Bisericii: trupul lui Hristos primiţi şi din Izvorul cel fără de moarte gustaţi, se adresează oamenilor de pretutindeni care, deşi fiinţe slabe şi fragile, li s-a făcut o bucurie cum numai Dumnezeu ştie să o facă, aceea de a-i ridica pe ei la desăvârşire, de a face în ei exerciţiul creşterii în plinătatea, care este Hristos. 

Urmarea Lui nu presupune o egalare a Sa, căci cele multe luate din El vor lăsa singulare acele acte care nu pot fi urmate prin aceeaşi făptuire spre împlinirea desăvârșirii (răscumpărarea noastră prin moarte şi Înviere). Ori este mai mult decât evidentă necesitatea aşezării întregii vieţi a creştinului, încă de la naştere, prin Taina Sfântului Botez, Mirungere, Pocăinţă şi Sfânta Euharistie, pe coordonatele eclesiale fireşti, unicele ziditoare pe drumul urcuşului duhovnicesc spre dobândirea mântuirii. Acest drum, presărat cu nesfârşite ispite, al căror efect distructiv nu mai poate fi tăgăduit de nimeni, are nevoie să fie arătat de un preot, care are posibilitatea şi datoria de a îndruma pe fiecare credincios în funcţie de starea lui sufletească şi socială. Însă, drumul pe care îl face Hristos spre şi în inimile noastre se realizează deplin prin Euharistie dar, acelaşi Hristos Se dăruieşte nouă atâta vreme cât  Îi dăruim cu dragoste şi ne dăruim cu dragoste.

În acestă înțelegere a realităților contemporaneităţii, preoţia nu este doar Taină, ci este ştiinţa vindecării sufletelor bolnave de înstrăinare şi neîncredere, de lipsa de experienţă a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa zilnică. Este acela care binecuvintează pe credincioşii săi pe ultimul drum, acela către mormânt şi întreţine, printre cei vii, amintirea celor trecuți la cele veșnice, prin slujbele făcute pentru pomenirea, iertarea şi veşnica lor odihnă. Sunt ocazii, momente şi împrejurări din viaţa religioasă a credincioşilor care îl aduc pe preot în contact cu păstoriţii săi şi în care el îşi exercită misiunea de părinte spiritual. Astfel o primă misiune a preotului este aceea de a satisfice cu multă răbdare şi tact nevoile de ordin spiritual-moral a credincioşilor parohiei sale. În toate aceste ocazii, relaţia preot-credincios se bazează pe caracterul sacramental al preoţiei, pe misiunea preotului de deţinător şi împărţitor al harului divin, de sfinţitor al principalelor momente şi împrejurări din viaţa creştinului.

În afară de această primă categorie de relaţii dintre preot şi credincioşi, mai există şi cele impuse de viaţa socială. Preotul ortodox este şi el membru al societăţii în care trăieşte, ia parte la viaţa socială, gospodărească şi cetăţenească a parohiei, participă la toate momentele ei solemne, la bucurii, dureri și necazuri. Ierurgiile săvârşite în casele credincioşilor, cum ar fi, sfinţirea caselor la Bobotează sau la alte zile îndătinate, reprezintă momente potrivite de contact direct. Preotul poate, astfel, să cunoască îndeaproape viaţa credincioşilor săi, să afle nevoile, lipsurile şi trebuinţele lor şi să intervină cu sfatul, ajutorul sau autoritatea sa acolo unde este nevoie. 

O altă categorie, extrem de importantă, a relaţiilor dintre preot şi credincioşi o reprezintă relaţiile familiei sale. Membrii familiei sale sunt factori care-l ţin şi pe preot legat mai strâns de parohie și de păstoriții încredințați. Astfel, relaţiile lor de rudenie, de vecinătate sau de preocupări, participarea la evenimentele de familie ale credincioșilor sau la cele sociale, în care sunt implicaţi membrii familiei sunt prilejuri care-l ajută pe preot să cunoască mai bine, viaţa păstoriţilor săi şi să fie ancorat în realităţile parohiei. Sfânta Biserică devine astfel o relaţie şi o comuniune ontologică în care pulsează şi lucrează acelaşi Duh Sfânt, sau Hristos în Duhul Sfânt, prin Tainele Bisericii, în numele Sfintei Treimi[5].

Având ca punct de plecare aceste consideraţii, vedem cât de importantă este prezenţa divinului în viața lăuntrică a credinciosului, prezență care realizează răsturnarea reperelor unei vieţi obişnuite, pentru că redimensionarea ei după modelul propus de spirtualitatea creştină face o ofertă ce îşi află rădăcinile într-o interogaţie fundamentală existențială, poate adevăratul răspuns căutat de o întreagă cohortă de filosofi existenţialişti care s-au întrebat retoric: „a trăi pentru a muri” sau „a muri pentru a trăi”? 

Este ştiut faptul că orice dezordine spirituală se transmite şi asupra fizicului pentru că mişcarea sufletească antrenează dinamic şi somaticul. De aceea, se poate observa cum rugăciunea restabileşte ordinea spirituală şi o reintegrează în trup. Acest fenomen devine posibil prin însuşi actul rugăciunii. Optând între invocarea lui Dumnezeu pentru iertarea propriilor fapte, printr-un act de dragoste smerită şi nădejde neţărmurită şi programarea telefonică la cabinetul psihologului, în favoarea celui din urmă, deja omul contemporan se înscrie în masa informă a „lapsilor” moderni, scoţând la lumină, din tenebrele sufletului debusolat, măsura alienării sale.

(Pr. Cristian Tănase, Parohia „Adormirea Maicii Domnului” – Bălteni)