„Când vrem să ajutăm pe cineva, atunci Dumnezeu ne va da cuvânt pentru a i-l oferi. În general, ne rugăm lui Dumnezeu şi ne dă cuvânt, ce să spunem de fiecare dată.”

„Sfântul Siluan a ajutat astfel un tânăr monah: îl adusese tatăl său la mănăstire la vârsta adolescenţei, iar când ajunsese de 19-20 de ani avea în­doieli despre existenţa lui Dumnezeu şi de aceea vroia să părăsească mona­hismul şi să fugă în lume. Tatăl lui după trup l-a rugat pe Cuviosul Siluan să-i vorbească. Siluan a mers întâi în chilia sa să se roage ca Dumnezeu să îl lumineze ce să spună, apoi, după rugăciune, a luat cuvânt de la Dumnezeu şi a mers la monah şi i-a spus: «Şi mie îmi vin deseori gânduri de îndoială». Monahul, care îl preţuia pe Sfântul Siluan, a prins curaj şi a întrebat: «Şi ce faci, părinte, atunci?». Sfântul Siluan a răspuns: «Îl îndepărtez!», iar mona­hul, care îl respecta pe părinte, a ascultat cuvântul şi a îndepărtat gândurile şi a devenit monah bun, a murit ca monah.

Fiecăruia îi trebuie un alt cuvânt, deoarece dacă îi vei spune altuia cu­vântul acesta, va zice: «A, păi dacă şi Cuviosului Siluan, om sfânt, îi vin ast­fel de gânduri, atunci chiar nu există Dumnezeu!» De aceea părinţii du­hovnici trebuie să se roage lui Dumnezeu ca să primească cuvântul pe care Dumnezeu îl dă şi care este specific pentru fiecare om, cuvânt propriu, ceea ce înseamnă să-l ajutăm pe fiecare în mod ipostatic.”

(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de Preot Șerban Tica, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, p. 256)