Stareţul s-a învrednicit şi de altfel de daruri. Odată, pe când stătea în genunchi în chilia sa, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi i-a povestit cu nespusă veselie lui D. T.:

„Ieri, iubitul meu Dimitrie, am fost răpit deodată la Cer într-o grădină frumoasă, unde erau violete de multe culori şi diferite alte flori. Acolo unde mă aflam nu călcam pe pământ, ci stăteam în aer. Era acolo şi un alt monah, cu rasă, care îmi arăta nişte căsuţe frumoase şi îmi spunea: 

- Înaintează, Iacove! 

- Dar cum să înaintez, căci nu este cărare şi voi călca şi strica florile.

Dar un alt călugăr mi-a spus: 

- Nu te teme! Florile acestea nu se strică. Înaintează!

Înaintam şi florile nu se stricau.”

Glasul său, spunea D. T., era schimbat, fața lui era plină de pace, având acel surâs dulce de neuitat. Cu cât se apropia mai mult de sfârşitul vieţii lui vremelnice, cu atât trăia mai multe experienţe de acest fel.

(Stelian Papadopulos, Fericitul Iacov Ţalikis, Stareţul Mănăstirii Cuviosului David „Bătrânul”, Editura Evanghelismos, București, 2004, p. 209)