În vremea aceea, a venit Iisus în casa lui Simon, iar soacra lui Simon era cuprinsă de niște friguri rele și L-au rugat pentru ea. Atunci Iisus, plecându-Se spre ea, a certat frigurile, și au lăsat-o; iar ea, îndată sculându-se, îi slujea pe ei. Iar după apusul soarelui, toți câți aveau bolnavi, cu multe feluri de boli, i-au adus la Dânsul; și El, punându-Și mâinile pe fiecare dintre ei, îi tămăduia. Din mulți ieșeau și diavoli care strigau și ziceau: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu! Dar Dânsul, certându-i, nu-i lăsa să spună că știu că El este Hristos. Făcându-se ziuă, a ieșit și s-a dus într-un loc pustiu; dar mulțimile Îl căutau și au venit până la Dânsul și-L țineau, ca să nu plece de la ei. Iar Iisus a zis către ei: trebuie să binevestesc și altor orașe Împărăția lui Dumnezeu, fiindcă pentru aceasta sunt trimis. Pentru aceea propovăduia El în toate sinagogile Galileii. (Luca 4, 38-44) (Luni în săptămâna a 19-a după Rusalii)

Cel de-al patrulea capitol din Evanghelia după Luca este dedicat începutului activității misionare a Domnului în Galileea, în nordul Țării Sfinte. După ce propovăduise deja în Capernaum, orășelul-port de la marea Galileii, în sătucul vecin Betsaida, de unde proveneau primii patru apostoli: Petru, Andrei, Ioan și Iacov, precum și în orășelul natal Nazaret care L-a alungat și nu a primit cuvântul mesianic, Iisus S-a reîntors în Capernaum, reluând cuvântările și săvârșind alte vindecări. Cuvântările se desfășurau adesea prin case, pe drumuri sau pe malul lacului, dar cea mai importantă cale de propovăduire era cea desfășurată în sinagogă, la fel cum s-a întâmplat și în Nazaret. Mai târziu, la rândul său, Apostolul Pavel obișnuia să își înceapă activitatea misionară într-un nou oraș tot astfel, pornind de la sinagogă. Nicidecum nu se poate spune că Domnul S-ar fi ascuns de învățații și clericii vremii și nicidecum nu a predicat tocmai manifestându-Se în contradicție cu ei, ci cuvântul Său era deschis, exprimat de față cu toată lumea, apreciind facerea de bine și lucrarea în folosul aproapelui.

În pericopa acestei zile se descrie cum, întorcându-Se de la sinagogă, probabil într-o sâmbătă, Iisus a intrat în casa lui Simon și i-a vindecat soacra care zăcea de friguri. Nu se relatează aici mai multe despre familia lui Simon, adică Petru. Doar din tradiție se știe mai mult despre viața sa familială. Clement Alexandrinul, în cartea a III-a din lucrarea Stromatele, amintește că Apostolul a avut copii și că a fost martor la martiriul soției sale, la Roma, întâmplat nu cu mult înainte de propria sa moarte martirică. E posibil deci ca membrii familiei lui Petru să-L fi rugat pe Iisus să o vindece pe bolnava de friguri. Iar Domnul „a certat frigurile”, ca și cum boala ar fi o persoană și astfel femeia s-a vindecat. S-ar putea interpreta că frigurile sunt văzute pur și simplu ca un soi de posedare, ba chiar așa înțelegeau evreii bolile, ca pe un rău adesea personal, care se coboară peste cineva. În concepțiile de azi, acest lucru s-ar traduce ca o carență provocată de cineva din afară. Iar dacă boala pleacă, cel devenit sănătos se ridică și slujește. Așa a făcut și soacra lui Petru. 

Din context se deduce că Domnul a înnoptat sau ar fi trebuit să înnopteze în acea casă a lui Petru sau a soacrei lui. Însă, imediat au început să-și facă prezența tot felul de oameni cu bolnavi, așa încât odihna nocturnă s-a transformat în motiv de priveghere. Iisus vindeca pe mulți doar prin punerea mâinilor deasupra lor. Evanghelistul povestește că I se aduceau și mulți demonizați, iar de aici decurge aproape firesc întrebarea: să fi fost demonizarea un fenomen atât de răspândit, mai ales într-un mic sătuc de pe malul lacului Galileii? Sau poate Evanghelistul exagerează multiplicând cazurile? Este posibil să înțelegem de aici faptul că Domnul a venit în lume la vremea în care puterea celui rău crescuse foarte tare, iar pacea adusă de El o putem resimți până în zilele noastre. Din unii bolnavi ieșeau demoni care strigau că sunt alungați de Fiul lui Dumnezeu. Cel mai adesea Iisus le poruncea să tacă, semn că are putere peste ei. Obligându-i să tacă, practic nu făcea altceva decât să-Și confirme puterea Sa dumnezeiască. Dar Domnul nu voia publicitate și nici mărturisire din gura demonilor, ci credință și pocăință de la oameni. De aceea, nici azi El nu vine la noi pe norii cerului, în momentul în care Îl invocăm, ci ni Se descoperă în ascunzișul inimii. Domnul nu face publicitate faptelor bune făcute de creștini, ceea ce e în vădit contrast cu ceea ce se petrece în zilele noastre. Acum se caută parcă într-adins defecte, neputințe, mici răutăți ale oamenilor credincioși, tocmai pentru a scandaliza. Dimpotrivă, Dumnezeu lucrează cu discreție atât în facerea de bine, cât și în vădirea păcatelor oamenilor.

Revenind la Evanghelia acestei zile, făcându-se între timp dimineață (ceea ce înseamnă că odihna nopții a fost mai degrabă priveghere), Domnul a plecat într-un loc pustiu, dar și acolo mulțimile Îl căutau și nu Îi dădeau liniște, ba chiar L-au înconjurat și nu Îi dădeau voie să plece. Dar Domnul atenționează că nimeni nu poate pune monopolul pe bunătatea Sa. Lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi țintuită într-un singur loc, ci trebuie să se înmulțească și să aducă roade mai departe. De aceea, a spus iubitor că trebuie să binevestească Împărăția lui Dumnezeu și în alte cetăți fiindcă de aceea a fost trimis. Iar apoi a plecat mai departe. În aceeași măsură, cei ce fac misiune creștină, fie preoți, fie cei rânduiți de ei, nu trebuie să rămână cantonați strict la aceleași și aceleași persoane mereu, ci au ascultarea să caute și pe mulți alții care trebuie aduși la mântuire. Iar propovăduirea înseamnă jertfă, privegheri în loc de odihnă, multă răbdare cu oamenii și cu neputințele lor, așa cum a avut Hristos, pe alocuri manifestându-Se cu autoritate, iar peste tot cu duh de rugăciune și slujire.