Propriile noastre cuvinte vor da verdictul la Judecată

„Vreme este să taci şi vreme să grăieşti.” Să luăm aminte că nu putem face ambele activităţi deodată. Numai limba poate spune mult fără a spune nimic. Cunoaştem cu toţii dezbateri, spectacole şi conferinţe inutile. Pentru a rezista atacului de cuvinte inutile, sufletul omului modern trebuie să-şi ia o carapace şi să devină dur.

După Sfântul Inochentie, care tratează și analizează rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, cel ce se roagă rosteşte un cuvânt şi crede că al său cuvânt se disipează în aer şi apoi dispare. În vreme ce, făcând aceasta, cel ce se roagă începe călătoria pentru a străbate zilele, veacurile şi duhurile. El rămâne cu noi până la Judecata de Apoi, ca Evanghelia să se împlinească: „Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit”.

După Sfântul Ioan Gură de Aur, iubirea lui Dumnezeu este mare – pentru că ne va judeca după propriile cuvinte şi nu după cele ale altora. Şi va judeca nu după înfăţişarea cea din afară, nici nu va da hotărârea Sa după cele ce se zvonesc, „ci va judeca pe cei săraci întru dreptate şi după lege va mustra pe sărmanii din ţară. Pe cel aprig îl va bate cu toiagul gurii Lui şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel fără de lege” (Isaia, 11, 3-4).

Cu alte cuvinte, propriile noastre cuvinte ne vor fi verdictul. După Sfântul Inochentie, cuvintele noastre vor stabili adevăratul portret al „eului” nostru, cel care va fi judecat.

Ce putem spune ca să ne justificăm?

Ne-am născut în epoca flecărelii, în epoca în care cuvântul şi-a pierdut din valoare. Vocabularul devalorizant al vremii noastre ne este familiar şi îl considerăm ca fiind sănătos. Pe măsură ce Duhul Care „suflă unde vrea” (Ioan 3, 8) ne atinge inimile, reconsiderăm aceste valori şi realizăm că ne exprimăm rău. Nu spunem ce trebuie, ci spunem ceea ce nu se cuvine. Când datorezi bani, e nevoie să-ţi restitui datoria. Când ai păcătuit prin cuvânt, trebuie să te justifici tot prin cuvânt. Trebuie să înlocuiești un cuvânt cu un altul, să ştergem cu sinceritate anumite cuvinte din conştiinţa noastră şi să învăţăm, pe cât se poate, să tăcem.

Trebuie să-i redăm cuvântului demnitatea dintru început. Dacă nu ascultăm înţelepciunea lui Solomon, a lui David, a lui Petru şi a lui Iacov, ar trebui să plecăm urechea la lacedemonieni sau la indigenii junglei. Bogăţia celor dintâi nu era valuta naţională (monedele erau grele şi groase, fapt care făcea popoarele vecine să râdă), ci darul lor oratoric. Din copilăria lor, oamenii încercau să atribuie mult sens unui mic număr de sunete, pentru ca şi cuvântul să se identifice cu un act. Un duşman scria locuitorilor Spartei: „Dacă intrăm în cetatea voastră, vă vom da foc la case, vom lua tot ce vom vedea, vă vom viola femeile şi vă vom lua tinerii în sclavie”. Spartanii au răspuns: „Da…”.

Cât despre locuitorii pădurilor tropicale, în pofida îndepărtării lor de civilizaţie, aceștia au o percepţie foarte profundă a vieţii. Ei cunosc bine forţa distructivă şi/sau terapeutică a cuvântului. Anumite triburi, înainte de a tăia un copac, scot un strigăt. Acest strigăt „ucide sufletul” copacului, şi abia după aceea oamenii doboară „trupul mort”. Naivitatea oamenilor ne face să zâmbim. Însă noi nu-l rănim în fiecare zi pe aproapele nostru prin cuvânt?

O facem firesc şi inconştient, din răutate – în timp ce ei o fac cu bună ştiinţă şi pentru a supravieţui. Alţi aborigeni, după ce au prins un animal, spre a-l vinde mai apoi europenilor, îl domesticesc mai întâi prin conversaţie. Îl leagă de un stâlp şi se aşază lângă el, spre a-i vorbi. Adesea femeile fac aceasta ocupându-se, în acelaşi timp, de vreo treabă casnică. Câteva zile după, animalul devine domesticit.

Citez acest exemplu în cazul în care devenim insensibili la Biblie şi la Scripturi. Însă e de preferat să ascultăm pe Dumnezeu şi cuvântul Lui. Eccleziastul spune că: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti. Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; Vreme este să taci şi vreme să grăieşti”.

Să luăm aminte că nu putem face ambele activităţi deodată. Numai limba poate spune mult fără a spune nimic. Cunoaştem cu toţii dezbateri, spectacole şi conferinţe inutile. Pentru a rezista atacului de cuvinte inutile, sufletul omului modern trebuie să-şi ia o carapace şi să devină dur. Postul Mare este perioada cea mai potrivită pentru a învăţa să taci, cât şi să vorbeşti. Sfântul Efrem ne îndeamnă să înlocuim duhul grăirii de multe cu duhul curăţiei, al smereniei, al răbdării şi al dragostei. Duhul acestor virtuţi este laconic. Curăţia, smerenia şi răbdarea sunt tăcute, contrarii desfrâului, mândriei şi nerăbdării. „Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi” (1 Corinteni 13, 8).

(Părintele André Tkatchev)

Ultimele din categorie