Părintele Nicodim preţuia foarte mult timpul şi nici un minut nu-l risipea în zadar.

– Timpul, zicea el, este scump ca şi sufletul. Ai pierdut timpul, ai pierdut sufletul! Că eu dacă n-aş fi economisit bine timpul şi n-aş fi trăit cu program, nimic n-aş fi făcut în viaţă.

Bătrânul cerea ucenicilor lui să facă toate cu rugăciune şi cu sfat; să-şi facă dinainte canonul şi rugăciunea pentru timpul cât lipsea din mănăstire.

Uneori învăţa pe maici, zicând:

– Dacă plângi numai şi nu pui început bun, nu te foloseşti. De aceea să fim cu grijă, să nu ne găsească moartea dormind. Vai de noi, de ne va afla moartea dormind. Că în ce ne va găsi, în aceea ne va judeca (Romani 2, 6).

Zicea părintele Nicodim:

– Patru sunt felurile de vieţuire în lume:

a. Vieţuire diavolească, a celor ce se ridică împotriva lui Dumnezeu, a Bisericii şi a oamenilor. Adică a celor ce hulesc împotriva Duhului Sfânt şi fac rău binefăcătorilor lor.

b. Vieţuire dobitocească, a celor ce se răzbună pe semenii lor, care răsplătesc rău pentru rău, care nu iartă şi nu rabdă nedreptatea, precum şi a celor ce trăiesc în beţii şi desfrânări.

c. Vieţuire omenească, a celor ce răsplătesc cu bine pentru bine şi iubesc pe cei ce îi iubesc; a celor ce cad şi iarăşi se ridică din păcate.

d. Vieţuire duhovnicească, a celor ce se ostenesc a face bine vrăjmaşilor lor. Adică a celor ce iartă, miluiesc şi vorbesc de bine pe cei ce îi urăsc, precum şi a celor ce pururea cugetă la legea Domnului.

Zicea iarăşi:

– Creştinul are patru feluri de părinţi:

a. părinţi trupeşti, care ne-au născut după legile firii;

b. părinţi sufleteşti, naşii de la botez, de la cununie sau călugărie;

c. părinţi duhovniceşti, adică preoţii şi duhovnicii, şi

d. Tatăl nostru Cel ceresc, Care ne-a creat şi ne poartă în toate de grijă.

Pe părinţii noştri cei pământeşti se cuvine să-i cinstim şi să-i ascultăm, iar pe Dumnezeu se cade neîncetat să-L slăvim şi să-L lăudăm.

Zicea iarăşi părintele Nicodim:

– Sunt patru feluri de împărtăşiri:

a. prin săvârşirea a toată fapta bună, după cuvântul Domnului, Care zice: Cine face poruncile Mele acela Mă iubeşte pe Mine (Ioan 14, 21);

b. prin ascultarea cu atenţie a cuvântului lui Dumnezeu, adică prin citirea sfintelor cărţi, prin slujbe şi cântări duhovniceşti, după cuvântul care zice: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4);

c. prin sfânta rugăciune făcută cu smerenie şi luare-aminte, şi

d. prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos; aceasta este împărtăşirea cea mai înaltă, fără de care nimeni nu se poate mântui.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 655-656)