Ascunderea golului din noi

 

Adam și Eva nu au curajul asumării responsabilității și nici empatia iertării dumnezeiești. Își văd goliciunea, dar nu își văd greșeala. Dacă ar fi ca Dumnezeu, așa cum și-au propus, într-o clipă de decizie similară, cu siguranță ar cumpăni mult binele și răul produs, și nu ar ierta. Când omul nu poate ierta, nu își imaginează că poate fi iertat.

„Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam și femeia lui de fața Domnului Dumnezeu printre pomii raiului. Și a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam și i-a zis: Adame, unde ești? Răspuns-a acesta: Am auzit glasul tău în rai și m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns” (Facerea, 3, 8-10).

Deși acoperiți cu frunzele de smochin manufacturate ad hoc, Adam și Eva se tem de goliciune. Aceasta înseamnă că niciun lucru sau obiect nu acoperă starea de gol. Doar noi avem impresia că schimbarea look-ului sau locului determină și schimbarea stării. Traiul îndestulat în scopul acoperirii golului anesteziază trăirea, nimic mai mult.

Adam și Eva nu au curajul asumării responsabilității și nici empatia iertării dumnezeiești. Își văd goliciunea, dar nu își văd greșeala. Dacă ar fi ca Dumnezeu, așa cum și-au propus, într-o clipă de decizie similară, cu siguranță ar cumpăni mult binele și răul produs, și nu ar ierta.

Când omul nu poate ierta, nu își imaginează că poate fi iertat. Acest aspect se observă în dialogul cu Dumnezeu. Adam dă vina pe Eva, iar Eva învinuiește șarpele. Ba mai mult, Dumnezeu se face vinovat pentru că i-a dat-o de soție pe Eva. Omul, aflat în fața confirmării și realității greșelii, își plânge virtuos reperele morale ce-l caracterizează, iar horoscopul, regimul politic, vremea caniculară sau chiar victima sunt factori determinanți ai situațiunii în speță.

Peste veacuri, violența în familie este scuzată în aceleași cuvinte. Adam externalizează vina până în zilele noastre: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom și am mâncat” (Facerea, 3-12). „Beau din cauza ta!” , „Tu mă provoci să fiu violent verbal sau fizic!”, „Tu mi-ai făcut cunoștință cu ea sau cu el!”, „Tu mi-ai spus să fac așa, eu m-am supus și iată consecința” – acestea sunt expresii care însăilează neputința și goliciunea, precum odinioară frunzele de smochin.

Femeia prezintă circumstanțele atenuante, într-un context premeditat: „Șarpele m-a amăgit, și eu am mâncat” (Facerea, 3-13). De menționat este faptul că femeia, în contextul amăgitor, și-a reflectat dorința și scopul în caracteristicile pe care le-a sesizat la fructul pomului: plăcut ochilor, bun de mâncat și vrednic de dorit, că dă știință. Decizia a fost, pur și simplu, personală.

Adam acuză persoanele divine și umane, Eva acuză contextul nefavorabil. Probabil că expresiile injurioase față de cele sfinte, om sau pământ, de aici își extrag otrava. Adam și Eva se tem și se ascund în materie. Dar poate că asumarea greșelii și încrederea în iertarea lui Dumnezeu ar fi salvat omenirea de dramele cunoașterii răului.

Dacă Adam și Eva s-ar fi acoperit doar de cerul de deasupra și s-ar fi căit pentru neascultare, Dumnezeu ar fi lăsat raiul în bucuria omului și bucuria raiului în om. Altfel, Adam și Eva au fost lăsați să trăiască în faptele lor neasumate. Așa trăim și azi în inconștiența păcatului, în conștiința fricii și a maniei persecuției.

Cunoscând răul, Adam și Eva acționează potrivit capacității de cunoaștere. Ei acționează cu tot instrumentarul cutiei Pandorei, care pare că se deschide mai devreme în realitate, decât în mitologia greacă. Trecând peste veacuri, edificiile progresului material nu au întotdeauna la temelie spiritul creator, ci teama de ceva sau de cineva.

Dumnezeu, întrebându-l pe Adam, se pare că îi provoacă sinceritatea, dar îl face să-și conștientizeze starea în care este. Prin întrebare i se localizează ascunzișurile noului statut. Adam se ascunde, cum fiecare dintre noi ne ascundem, atunci când facem fapte decadente. Fie că se ascunde în băutură sau în cărți, în palate sau în senzualitate, în shopping sau în muncă, omul se teme de goliciunea sa și apelează la tot felul de subterfugii.

Întrebarea directă așteaptă un răspuns la fel de direct, dar pe care Adam nu-l conștientizează. El, de fapt, nu realizează dacă este într-un loc bun sau rău. Recunoaște că s-a ascuns de teama glasului, acel glas al unui Dumnezeu destul de împăciuitor și relaxat în plimbarea Sa prin răcoarea serii.

Omul contemporan nu știe dacă este fericit sau nu prin acumularea de cunoaștere materializată în bunuri și servicii. El se ascunde de viață tocmai de teama morții. Adam se teme de glasul care îl trezește. Oare de ce noi punem pătura în cap atunci când se apropie zorile și sună clopoțelul ceasului ce ne deșteaptă la viață?!

Cunoașterea asimilată prin consum amorțește simțurile ieșirii din criză. În timpul iernii căutăm cu înfrigurare codul roșu pe internet, în loc să acționăm fizic la înlăturarea troienelor. Ascunzându-se printre lucruri, fie ei și pomii raiului, omului îi dispare senzitivitatea. Teama lui a determinat grija, grija a generat pofta de acumulare, pofta a creat nesăbuința, iar din aceasta – violența.

Omul se ascunde cu teamă violentă, acoperindu-și nevoile (poftele) prin griji nesăbuite. Plin de el și de materia ce-l acoperă sau îl protejează, omul se ascunde și azi, scormonind pământul cu febra acumulării de teama sărăciei, imaginii sau poziției afectate.

Doar o clipă de și-ar ridica ochii la Cer, ar auzi glasul Celui ce se plimbă elegant și nobil în răcoarea serii.

De la același autor

Ultimele din categorie