Când suntem nesiguri, să ne întrebăm: oare Dragostea ce ar face acum?

Nu avem credinţă, pentru că nu avem dragoste. Atunci, ce să facem, care este soluţia? Se spune că un monah se frământa văzând că el nu are o dragoste dumnezeiască în cele pe care le făcea şi, mai ales, pentru aproapele său. „Ştiu ce voi face – se lumină la un moment dat acest călugăr –, mă voi purta ca şi cum aş avea această dragoste”. Şi ni se spune că, după mulţi ani petrecuţi astfel, Dumnezeu l-a binecuvântat pe monahul râvnitor cu o inimă iubitoare, luminată din belşug de harul Duhului Sfânt. Aşa şi noi putem fi.

A revenit pe agenda publică tema familiei tradiţionale şi a căsătoriei dintre un bărbat şi o femeie. Şi asta e bine. Chiar dacă mă dor urechile şi ochii de câte minciuni sau aberaţii mi-a fost dat să aud sau să citesc vizavi de subiect. În sinteză: la recent desfăşuratul „Marş al Vieţii”, ar fi ieşit pe străzi „haite de înapoiaţi cărora le e frică să gândească singuri”, orbite de dorinţa de a impune prin lege un soi de „control periodic prin paturile cetăţenilor” ori de a „desfiinţa orice protecţie pentru familiile monoparentale”. Astfel de calomnii nu trebuie să ne mai tulbure, „cu neputinţă este să nu vină smintelile” în lume (cf. Luca 17, 1). Oricine are dreptul la o opinie, prilej cu care se şi lămureşte fiecare ce este în inima lui. Căci „omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui” (Luca 6, 45). Poţi să nu fii de acord cu mine, dar o poţi face şi într-un mod civilizat, fără a-mi atribui tot soiul de idei sau de intenţii. Dar faptul că reacţionezi, înseamnă că subiectul te doare. Iar eu sunt optimist şi am mari speranţe că orice om, dacă e onest cu adevărat, va găsi, într-o bună zi, drumul Damascului (v. Faptele Apostolilor 9, 3).

Sigur, să nu cădem în capcana de a crede că prin astfel de manifestări (marşuri, mitinguri) putem rezolva ceva esenţial din criza cu care se confruntă familia de azi. Ispita activismului gălăgios, dar steril, pândeşte din fiecare pancartă. Nici să nu ne facem iluzii că o întărire, în plan legislativ, a instituţiei familiei tradiţionale va imprima, de la sine, o dinamică pozitivă a numărului de căsătorii care nu sfârşesc cu divorţ. Ori că prin schimbarea Constituţiei României şi precizarea că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie”, aşa cum prevede, oricum, actualul Cod Civil, homosexualii nu vor mai avea metode de a se căsători legal în România. Nu întâmplător se vehiculează intensiv, în Occident, teoria genului, faptul că orice om poate să aleagă un alt gen decât cel biologic. Şi e de ajuns ca să se permită prin lege această „mobilitate” pentru ca, de exemplu, un bărbat să se poată declara femeie în acte şi să se „căsătorească” apoi legal cu un alt bărbat. Resemnarea nu e soluţie – pe căi legale, paşnice, este nevoie să se acţioneze în continuare. Dar trebuie să fim realişti: legea poate să protejeze şi să apere familia în înţelesul ei natural, tradiţional, religios – spuneţi-i cum vreţi –, dar nu o poate feri de alte şi alte atacuri.

Nici bunăstarea economică şi nici o anumită susţinere financiară din partea statului, mai ales pentru copii, nu poate constitui o soluţie pentru revigorarea vieţii de familie. Statistic vorbind, în ţările bogate sau în familiile bogate se nasc mai puţin copii decât acolo unde condiţiile materiale sunt mai modeste. Deşi este foarte important, criteriul bunăstării economice nu a fost niciodată factorul determinant pentru ca doi soţi să-şi propună naşterea de prunci. Cel puţin în spaţiul românesc, problemele cu care se confruntă familia nu ţin de cadrul legislativ (care permite avortul şi divorţul), nici de promovarea deşănţată a imoralităţii şi nici de situaţia economică mult mai proastă decât cea a Occidentului. Problema e că, spre deosebire de strămoşii noştri, suntem mai puţin dispuşi să primim cuvântul lui Dumnezeu şi să-l împlinim. Mântuitorul spunea unora dintre iudei: „căutaţi să Mă omorâţi pentru că cuvântul Meu nu încape în voi” (Ioan 8, 37). La fel e şi cu noi. Credinţa a slăbit şi ne e din ce în ce mai greu să-L primim pe Dumnezeu în inima noastră.

Cu mulţi ani în urmă, în 1996 mai exact, mi-aduc aminte că am văzut un film, „Before and after”, în care doi părinţi află că fiul lor este acuzat de crimă. Tatăl, Ben Ryan, personaj interpretat de Liam Neeson, este prins în situaţia de a accepta greşeala fiului său, împlinind ce este drept, sau a lupta cu orice mijloace spre a-l salva de la o condamnare iminentă. În momentul culminant al frământărilor, Ben evocă imaginea veterotestamentară a lui Avraam, cel căruia Dumnezeu îi cere să-l jertfească pe fiul său, Isaac (v. Facerea 22, 1-18). Fără a sta prea mult pe gânduri, orbit de dragostea pentru fiul său, Ben exclamă: „Dar cine şi-ar dori un astfel de tată?”. Cred că este o imagine paradigmatică pentru acest veac în care trăim. Omul de azi tinde tot mai mult să nu mai creadă în cele pe care le porunceşte Dumnezeu, nu-şi mai răstigneşte mintea proprie, ci se lasă ispitit de o mentalitate dominată de plăcere sau de fuga de durere. Avraam nu a ezitat să împlinească porunca de a-şi sacrifica fiul, cuvânt nu doar greu, ci de-a dreptul absurd. Dar îngerul Domnului l-a oprit să ducă la capăt acest sacrificiu şi Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam pentru credinţa lui cu daruri nenumărate. Precum Ben Ryan, părinţii de azi îşi „cruţă” copiii când nu-i învaţă deloc sau îi învaţă selectiv poruncile lui Dumnezeu, crezându-se mai buni decât străbunii lor, mai buni decât Avraam însuşi. Asta, când nu se cruţă pe ei înşişi de orice osteneală şi bătaie de cap, ucigându-i pe copii în pântece.

Nu avem credinţă, pentru că nu avem dragoste. Atunci, ce să facem, care este soluţia? Se spune că un monah se frământa văzând că el nu are o dragoste dumnezeiască în cele pe care le făcea şi, mai ales, pentru aproapele său. „Ştiu ce voi face – se lumină la un moment dat acest călugăr –, mă voi purta ca şi cum aş avea această dragoste”. Şi ni se spune că, după mulţi ani petrecuţi astfel, Dumnezeu l-a binecuvântat pe monahul râvnitor cu o inimă iubitoare, luminată din belşug de harul Duhului Sfânt. Aşa şi noi putem fi. Dacă vrem să ne dezlipim de modelul Ben Ryan şi să dobândim credinţa lui Avraam, să ne întrebăm mereu, în orice situaţie: „Oare Dragostea ce ar face acum?”. Dragostea dumnezeiască, nu cea deformată de noi cât să încapă în inimi mici şi minţi sucite. De modul în care răspundem la această întrebare depinde nu doar viaţa noastră de familie, nu doar viaţa societăţii întregi, ci însuşi modul în care vom petrece în veşnicie.

De la același autor

Ultimele din categorie