Crucea noastră cea de fiecare zi

Orice cruce este ușoară, când sub ea s-a așezat și umărul lui Hristos.

Prăznuim Sfânta Cruce acum la jumătatea postului, ea înfățișându-se nouă ca reazem și ajutor împotriva diverselor uneltiri și tentații ce ne asaltează, pe această cale a Postului Mare care este pentru noi un urcuș neîncetat spre Lumina Învierii.

„Oricine voiește să vină după Mine – spune Mântuitorul –, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34). Deci o primă condiție pe care o recomandă Domnul oricărui creștin ostenitor, imitator și următor al Său este lepădarea sinelui egoist și luarea benevolă a crucii.

„Să se lepede de sine” înseamnă lepădarea de omul cel vechi, de înclinările spre rău, de sinele egoist și păcătos, de filavtie, adică dedragostea excesivă față de trup și de plăcerile lui, de toate faptele lui păcătoase, precum și de vorbele impudice, de consimțirea cu gândurile josnice, licențioase și malițioase, de idiosincraziile proprii, de gesturile egoiste, egocentriste, rebarbative și semețe, de prejudecățile neavenite, de discuțiile fade și dăunătoare la nivel sufletesc etc.

Sintagma „a-ți lua crucea” comportă o bogăție de înțelesuri, pe marginea cărora se pot broșa o mulțime de comentarii și interpretări nuanțate.

„A-ți lua crucea” înseamnă a duce lupta duhovnicească, perpetuă și nevăzută pe care trebuie să și-o asume fiecare în mod corespunzător, liber și voluntar. Crucea reprezintă atât asaltul asiduu dat numeroaselor patimi trupești și sufletești, cu precădere patimii care ne bântuie sau ne stăpânește, apoi purificarea de pornirile egoiste și înjositoare, precum și mijloacele de care ne folosim pentru curățirea de patimi, ca postul, rugăciunea și privegherea, feluritele nevoințe și frugalități, abstinența și controlul minții și a limbii, stârpirea urii și a minciunii etc. Deci, întreg războiul duhovnicesc prin care se smerește trupul și se supune ascultării în duh, se numește crucea noastră. Prin această cruce, noi omorâm pornirile pătimașe ale trupului și ale sufletului nostru după cum menționează și Sfântul Apostol Pavel: „Cei ce sunt ai lui Hristos și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele” (Gal. 5, 24). Același mare Apostol își face din cruce o laudă și un crez când spune: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume” (Gal. 6, 14). După cum Mântuitorul a suferit pe Cruce pentru noi și mântuirea noastră, așa și noi, prin puterea Sfintei Cruci, suntem chemați să ne jertfim, ridicându-ne crucea. Sfântul Apostol Petru precizează în acest sens: „Căci, spre aceasta ați fost chemați, căci și Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să pășiți pe urmele Lui”. (I Pt. 2, 21).

„A-ți lua crucea” înseamnă a îndura cu mărinimie de suflet și gentilețe batjocurile și insultele cu care lumea păcătoasă îi acoperă pe următorii lui Hristos, precum și necazurile și ordaliile pricinuite de potrivnicii și căldiceii credinței. Pentru aceasta, este plăcut înaintea lui Dumnezeu, spune Sfântul Apostol Petru, să sufere cineva necazuri sau întristări cu gândul la El, pătimind pe nedrept. Căci spre aceasta am fost chemaţi, căci şi El a pătimit pentru noi, lăsându-ne pildă, ca să păşim pe urmele Lui (I Pt. 2, 19-21).

„A-ți lua crucea” presupune și a îndura de bunăvoie și cu smerenie lipsurile, nevoile și necazurile acestei vieți pe care Bunul Mântuitor le îngăduie ca să se abată asupra noastră pentru curățirea păcatelor noastre și întărirea noastră în virtuți. Fiecare ins își are propriile neîmpliniri, suferințe și dureri, nădejdi frânte și poate un prezent care nu este deloc pe măsura visurilor sau a aspirațiilor sale din copilărie sau adolescență. Pe scurt, fiecare are un cui al săuîn suflet. Vorba unui călugăr care, fiind întrebat în general cum o mai duce în viața de zi cu zi, a răspuns: Toate bune, una rea.  Cu toate succesele și realizările uimitoare ale cuiva, tot se găsesc și cuvinte de scădere izvorâte sau din conștiința sa proprie sau fiind o consecință a evaluării altora.

Fiecare își are crucea sa de purtat. Cruce mică sau mare, ușoară sau grea, noi suntem datori să o purtăm cu dreptate pentru păcatele noastre (Lc. 23, 41), în timp ce Mântuitorul Hristos a purtat-o nevinovat, din iubire jertfelnică pentru noi, ca să ne scape din robia păcatului și a morții. Creștinul cu sufletul ardent pentru Hristos și Evanghelia Sa este convins în mod absolut că Dumnezeu îi este nu doar Creator, ci și Mântuitor și Proniator, că El îi trimite sau îngăduie crucea ca pe o premisă necesară a vieții creștine, că nici o durere nu-l va atinge fără voia lui Hristos, și că, prin suferința cea expiatoare, creștinul devine moștenitor al Împărăției cerești.

Însă, la lepădarea sinelui păcătos și la asumarea crucii pentru întreaga viață, Mântuitorul a adăugat încă ceva: „să urmeze Mie”. A urma lui Hristos implică în primul rând cunoașterea învățăturii Evangheliei Sale și raportarea tuturor gândurilor, cuvintelor și faptelor noastre la preceptele acesteia. Numai urmând pe Hristos ni se va părea ușoară crucea, căci jugul Lui e bun și povara ușoară (Mt. 11, 29-30).

Când vom avea însă momente în care ne vom simți singuri și neajutorați pe calea crucii, când aceasta din urmă ni se va părea grea, epuizantă până la prăbușire și cu anevoie de dus, de mare și imediat folos ne este a înălța o atare rugăciune către El, în care să-I cerem, în adâncă smerenie, să aducă umărul Lui cel sfânt și puternic lângă umărul nostru slab și să ne ajute s-o ducem până la capăt, așa cum și Simon Cirineanul – smerit pământean și unul dintre noi – L-a ajutat pe El, Fiul Omului, să o ducă. Și așa cum acela la început „a fost silit” de ostași (Mc. 15, 21) să-I ducă crucea, însă, mergând alături de Hristos, în prezența Lui iubitoare pe via dolorosa, crucea i s-a părut dintr-o dată ușoară și ar fi purtat-o din iubire de Dumnezeu chiar și până la capătul pământului. Deci, să ne rugăm Domnului să fie astfel și cu noi, spre slava Lui și mântuirea noastră, căci în Împărăția cea veșnică nu se poate ajunge decât în stare de jertfă, ducând crucea acestei vieți, dar nu fără ajutorul Lui, care îi înlesnește purtarea. După cum Hristos, numai prin crucea și jertfa de pe Golgota ne-a dăruit șansa mântuirii și a dobândirii slavei cerești, tot așa și noi, ducând propria cruce, pregustăm bucuria mântuirii și a slavei veșnice încă din viața aceasta. Nu există cruce în lume, oricât ar părea de grea, care să nu poată fi purtată de cel care se sprijină pe ajutor ceresc. Orice cruce este ușoară, când sub ea s-a așezat și umărul lui Hristos.

Încercările și necazurile crucii sunt de regulă indezirabile. Vin nechemate și oarecum intempestiv, pe nepusă masă. Și bunul cirinean, Simon, care a pus umărul la crucea lui Hristos, lucrându-și astfel propria mântuire, nu a căutat crucea, ci ea a venit peste el. Însă, e de datoria fiecăruia de a nu dispera, ci a lupta cu credință eroică și nădejde neclintită, cu privirea la Iisus Cel răstignit, și cu gândul la cuvintele Lui de încurajare: „Oricine voiește să vină după Mine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34). Astfel, crucea devine pentru creștin o scală către cer.

Duhul lui Hristos e duhul jertfirii de sine pentru El și pentru aproapele și aceasta este și crucea noastră de fiecare zi. Iată de ce semnul crucii este cel dintâi și cel mai simplu al credinței, o mărturisire de credință prescurtată, după care se cunoaște un ortodox adevărat.

De la același autor

Ultimele din categorie