„La Rambla” trece şi prin inima mea

 

A devenit, din păcate, ceva obişnuit să auzi despre astfel de atacuri în Occident. Pentru mine, noutatea ar fi că tragicul eveniment s-a petrecut într-o zonă în care exista o anumită probabilitate să mă aflu şi eu. De-a lungul acestui an în care sunt în Spania, la Mănăstirea Vilaller din Pirineii catalani, adesea a trebuit să merg la Barcelona, în special la aeroport. De multe ori am circulat cu maşina sau pe jos pe acest foarte cunoscut şi frecventat bulevard numit La Rambla, căruia îi este specific faptul că partea din mijloc este o zonă pietonală extrem de generoasă, de o parte şi de alta circulând maşinile pe mai multe benzi.

Eram pregătit să abordez alt subiect în articolul de săptămâna aceasta, dar am aflat cu multă durere despre atentatul terorist de la Barcelona. La momentul la care scriu, Poliţia din Catalunia anunţa că au murit 13 persoane şi peste 100 au fost rănite după ce o dubă a intrat în mulţimea de pietoni ce se afla pe Bulevardul La Rambla. A devenit, din păcate, ceva obişnuit să auzi despre astfel de atacuri în Occident. Pentru mine, noutatea ar fi că tragicul eveniment s-a petrecut într-o zonă în care exista o anumită probabilitate să mă aflu şi eu. De-a lungul acestui an în care sunt în Spania, la Mănăstirea Vilaller din Pirineii catalani, adesea a trebuit să merg la Barcelona, în special la aeroport. De multe ori am circulat cu maşina sau pe jos pe acest foarte cunoscut şi frecventat bulevard numit La Rambla, căruia îi este specific faptul că partea din mijloc este o zonă pietonală extrem de generoasă, de o parte şi de alta circulând maşinile pe mai multe benzi. La Rambla (mai rar e folosit pluralul, Las Ramblas, când se face referire la cele cinci părţi ale bulevardului) este pentru Barcelona ceea ce este Champs-Élysées pentru Paris, de aceea este foarte căutat şi de turişti. După ce a găzduit Jocurile Olimpice de vară  din 1992, şi datorită investiţiilor făcute în infrastructură, Barcelona a atras din ce mai mulţi turişti. Într-atât de mulţi, încât acum o săptămână auzeam la ştiri despre unele proteste ale localnicilor nemulţumiţi că oraşul lor este, practic, asaltat în perioada verii. Nu e de mirare, aşadar, că teroriştii au ales ca ţintă a lor cel mai aglomerat bulevard din Barcelona, în cea mai aglomerată perioadă a verii. Numărul mare al victimelor e grăitor.

Mă simt solidar cu cei de aici, de parcă aş fi un localnic. Durerea e la fel de mare pentru mine ca atunci când teroriştii ar ataca – Doamne, fereşte! – pietonii de pe bulevardul care trece printre Catedrala Mitropolitană şi Primăria din Iaşi. Da, după un an ajungi să te simţi ca făcând, cumva, parte din locul în care ai trăit. Mai ales că spaniolii sunt un popor extrem de primitor, te adoptă foarte repede. De-a lungul acestui an, indiferent prin ce zonă a Spaniei am fost invitat de către parohiile româneşti – şi, în afară de Extremadura, am fost prin toate provinciile –, nu am simţit nici o secundă că sunt tratat ca un cetăţean de mâna a doua. Nici măcar faptul că am purtat reverendă nu m-a afectat în vreun fel, dimpotrivă. Dacă în ţară, chiar şi în Iaşi, s-a mai întâmplat să fiu agresat verbal pe motiv că-s „popă”, în Spania doar o singură dată am fost abordat pe stradă, în Madrid, dar şi atunci cu zâmbetul pe buze şi cu o întrebare oarecum retorică: „Nu muriţi de cald îmbrăcat aşa?”. În rest, fie am fost ignorat, fie privit ca pe o curiozitate, dar întotdeauna tratat cu respect de cei cu care interacţionam. Ba chiar de câteva ori mi s-a întâmplat să vină la mine persoane care mi-au cerut să le binecuvântez.

Ca să înţelegeţi mai bine ce sentimente am faţă de Spania, am să vă redau un moment din viaţa familiei mele. În contextul în care discutam despre întoarcerea la Iaşi, văzând una dintre gemene, Maria, că mezina, Ana, care are împliniţi 14 ani, vorbeşte atât de fluent şi cu accentul specific limba spaniolă (castiliana, de fapt) şi e atât de bine integrată aici, ne-a spus: „Voi o puteţi scoate pe Ana din Spania, dar nu mai puteţi scoate Spania din Ana”. Chiar dacă nu m-am integrat la fel de bine, acelaşi lucru îl simt şi eu, că nu mai poate scoate nimeni şi nimic Spania din mine, indiferent unde aş ajunge pe acest glob. De aceea durerea mea e mare în astfel de momente, căci victimele teroriştilor sunt dintre „ai mei”.

Acum ceva vreme, întrebam pe un prieteni, rezident în Bruxelles, dacă nu se teme că s-ar putea nimeri în zona vreunui atentat. Răspunsul a fost unul foarte pragmatic: „Gândeşte-te că probabilitatea de a fi victima unui atac terorist este cu mult mai mică decât aceea de a avea un accident de circulaţie. Şi atunci, ce fac? Nu mai ies deloc din casă?”. Chiar dacă nu pot gândi la fel de pragmatic, totuşi nici eu nu-mi voi schimba programul în urma tragediei de pe bulevardul La Rambla. În zilele următoare am programată o vizită la Barcelona pe care nu o voi anula. Voi prelua o persoană de la aeroport, apoi, înainte de a o aduce la mănăstire, îi voi fi un soi de ghid pe la câteva dintre principalele obiective turistice din capitala Cataluniei. Nu văd ceva eroic în asta, o percep ca pe o firească asumare a condiţiei actuale, în care fac parte din aceste locuri iberice. Aşa cum îmi asum preoţia sau rolul de soţ ori de tată.

Cât despre perspectiva pe care un creştin este chemat să o aibă asupra acestor nenorociri din ce în ce mai frecvente în spaţiul occidental, nu pot decât să reiau un pasaj din Evanghelie: „Şi erau de faţă în acel timp unii care-I vesteau despre galileienii al căror sânge Pilat l-a amestecat cu jertfele lor. Şi El, răspunzând, le-a zis: Credeţi, oare, că aceşti galileieni au fost ei mai  păcătoşi decât toţi galileienii, fiindcă au suferit aceasta? Nu!, zic vouă; dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu!, zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13, 1-5). Cu alte cuvinte, fie că vorbim despre o acţiune ucigaşă a omului, fie despre un accident tragic, un singur gând are creştinul: eu sunt cel ce aş putea muri la fel, nu sunt cu nimic mai bun decât cei ce au suferit o moarte atât de cumplită. Iar dacă încă mai sunt în viaţă, atunci să folosesc timpul ce mi s-a dat ca să dobândesc adevărata Viaţă, încât moartea biologică să mă găsească viu în sensul desăvârşit, dumnezeiesc al cuvântului. Şi, bineînţeles, ca orice creştin, am datoria de a purta în rugăciune pe cei ce au murit sau suferă de pe urma unor acţiuni criminale, ce nu pot fi justificate de nimic, cu atât mai puţin de resorturi religioase.

De la același autor

Ultimele din categorie