Pelerinul de la uşa inimii noastre

Am plecat pe urmele lui Hristos, căutând să-L întâlnim la El acasă. Ne-a primit. Ne-a ospătat. Ne-a mângâiat. Ne-a odihnit cu o odihnă pe care nu am mai gustat-o niciunde, nicicând. Tânjind după acele momente, riscăm însă să ratăm un fapt esenţial: şi El este pelerin către noi! Nu trebuie să ajungi neapărat în Ţara Sfântă spre a-L întâlni, e de ajuns să cobori în Pământul inimii tale. E locul în care Domnul spune: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Vezi reciprocitatea? „Voi cina cu el şi el cu Mine” înseamnă că relaţia noastră cu Dumnezeu este una ca de la o persoană la altă persoană. Cum noi Îl căutăm pe El, şi El ne caută pe noi. Cum noi mergem pe urmele Lui, în casa Lui, şi El vine pe urmele noastre, căutând odihnă întru ale noastre.

Am fost, de curând, pentru a treia oară în ultimii nouă ani, în Ţara Sfântă şi încă mai persistă starea de har gustată acolo. Îmi găsesc greu cuvintele, aproape că-mi vine să renunţ la a mai scrie despre acest pelerinaj ce a adunat, ca într-o mare familie, 60 de persoane de diferite vârste (la care se adaugă şi un bebeluş de două luni şi jumătate!). A păşi pe acelaşi pământ pe care Şi-a purtat paşii Însuşi Iisus Hristos nu e o călătorie în spaţiu ci, mai degrabă, una în timp. Să-ţi sune în ureche, când te închini în ieslea Betleemului, cântec de păstori şi de stea; să urci din Nazaret pe „sprânceana muntelui” (Luca 4, 29), de pe care au vrut să-L arunce în prăpastie cei ce nu credeau că El este Mesia; să şezi pe Muntele Fericirilor, căutând să desluşeşti, în „adiere lină”, cuvintele predicii de pe munte; să pluteşti pe Marea Galileii, ştiind că Domnul este cu tine în corăbioară; să înţelegi, pe Tabor, de ce a vrut Petru să facă aici „trei colibe” (Matei 17, 4); să-ţi frângi genunchii în Ghetsimani, sub greutatea „sudorii Lui ce s-a făcut ca picături de sânge” (Cf. Luca 22, 44); să urci pe Calea Crucii, în timp ce plânge cerul, la propriu, o dată cu inima ta; să te încredinţezi că este gol Mormântul Sfânt, dar plin de lumina Celui Înviat... Noi nu am fost undeva, ci cândva. Nu am ajuns în Israelul zilelor noastre sau în zonele de sub autoritatea palestiniană (arabă), ci ne-am trezit chiar în vremea în care Dumnezeu a venit pe pământ. Hristos Domnul ne-a făcut contemporani cu El, spre a ne învăţa cum se poate străpunge timpul. Am aflat, astfel, cum putem face ca şi El să devină contemporanul nostru. Cum să facem din timp, veşnicie!

***

Peregrinarea prin locurile sfinte ne-a mai învăţat şi cum să fim ucenici şi fraţi. Cu fiecare pas, cu fiecare clipă, cu fiecare nouă experienţă sau ispită, între noi creştea o armonie, ca a unei orchestre întru totul ascultătoare unui iscusit Dirijor. Sunete diferite, firi diferite, unite însă de aceeaşi partitură. Personal, trăind în acest grup vreme de o săptămână, am avut imaginea vie a ceea ce înseamnă că „un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora” (Romani 12, 5). Chiar dacă au mai fost şi unele ispite sau tulburări, ele erau foarte repede topite în dragostea şi în rugăciunea ce creau legături între noi, mai presus de cele de prietenie sau de rudenie. Întorşi în ţară, nu ne mai rămâne decât să „lărgim şi noi inimile noastre” (II Corinteni 6, 13), ca să cuprindem pe cât mai mulţi, să nu mai vedem în ei decât tovarăşi de drum în pelerinajul nostru către Împărăţie. Aşa cum, de dragul pelerinajului, am lepădat toată micimea sufletească, tot aşa, de dragul călătoriei spre Cer, putem alege să nu ne mai poticnim de cele pe care, oricum, le vom lăsa în urma noastră, ca pe unele ce sunt trecătoare – zgomote şi praf dintr-o lume ce va pieri, spre a face loc unui cer nou şi unui pământ nou (Cf. Apocalipsa 21, 1).

***

În fiecare an, se repetă trei minuni în Ţara Sfântă. Şi asta, de multe secole. Pe Tabor, de Schimbarea la Faţă, coboară un nor luminos din cer şi învăluie mănăstirea ortodoxă de pe acest munte. Cu toată tehnologia actuală, meteorologii nu-şi explică nici modul în care vine şi se ridică apoi, nici structura acestui nor. De Bobotează, la Iordan, atunci când Patriarhul Ierusalimului aruncă crucea în apă, chiar la locul unde a fost botezat Domnul, apa începe „să fiarbă” şi să curgă în sens opus. Cea de a treia şi cea mai cunoscută minune este însă cea a venirii Luminii Sfinte la Sfintele Paşti, de asemenea un moment pe care știința nu-l poate explica. Sunt minuni la care poate fi părtaş oricine, mai ales în epoca internetului, încât nu ne vom putea scuza la Judecată spunând că, dacă am fi văzut măcar o minune precum a făcut acum două milenii Iisus pe pământ, atunci am fi crezut şi noi în Dumnezeu.

La asta se mai adaugă faptul că în orice grup de pelerini la locurile sfinte se întâmplă şi minuni. Spre exemplu, am avut în grupul nostru trei persoane suferind de anumite afecţiuni (cum ar fi la coloană sau la inimă) care, în mod normal, le îngreunează mult deplasarea. Nu numai că, pe toată durata pelerinajului, nu au avut dureri nici unul dintre ei şi s-au putut deplasa fără probleme, dar nici de medicamentele pe care şi le administrează de obicei nu au mai avut nevoie. Iar când am ajuns în ţară, am aflat că o fetiţă de un an şi opt luni din Bacău, pe nume Ştefania, care nu mergea deloc în picioare (fără ca medicii să poată identifica o cauză a acestei neputinţe), a început să meargă imediat ce s-a trezit din somn, în dimineaţa duminicii în care a fost pomenită la Sfânta Liturghie, oficiată la Mormântul Domnului din Ierusalim.

Minuni mai mari sau mai mici se întâmplă şi în zilele noastre. Nu e vorba că le căutăm cu dinadinsul sau că am condiţiona credinţa noastră de împlinirea lor, dar nici nu putem să le ignorăm şi să nu dăm mărturie despre ele. Existenţa noastră însăşi este cea mai mare minune de pe pământ, deşi asta nu-i împiedică pe unii să o considere, uneori, un coşmar de nedorit. Fiecare trăieşte ceea ce alege să creadă. Dumnezeu ne-a făcut liberi.

***

Am plecat pe urmele lui Hristos, căutând să-L întâlnim la El acasă. Ne-a primit. Ne-a ospătat. Ne-a mângâiat. Ne-a odihnit cu o odihnă pe care nu am mai gustat-o niciunde, nicicând. Tânjind după acele momente, riscăm însă să ratăm un fapt esenţial: şi El este pelerin către noi! Nu trebuie să ajungi neapărat în Ţara Sfântă spre a-L întâlni, e de ajuns să cobori în Pământul inimii tale. E locul în care Domnul spune: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Vezi reciprocitatea? „Voi cina cu el şi el cu Mine” înseamnă că relaţia noastră cu Dumnezeu este una ca de la o persoană la altă persoană. Cum noi Îl căutăm pe El, şi El ne caută pe noi. Cum noi mergem pe urmele Lui, în casa Lui, şi El vine pe urmele noastre, căutând odihnă întru ale noastre. Călătoria în Ţara Sfântă nu e la îndemâna oricărui, călătoria către adâncul nostru, da. Cu toate acestea, mai uşor ar străbate omul chiar şi mii de kilometri, decât distanţa de la minte la inimă.

Decolând cu avionul de pe aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv, spun: „Doamne, îţi mulţumesc că m-ai primit, rămâi cu bine!”. Aterizând la Iaşi, privind în inimă, alt gând îmi răsună: „Doamne, bine ai venit, rămâi cu mine!”.

De la același autor

Ultimele din categorie