În plină criză a iubirii - despre familia pelerinilor și vindecarea de formalism

 

Nu știu cum definesc unii familia. Văzându-i însă pe cei zgribuliți în taina nopților de priveghere și nesomn, cred că am mai învățat ceva: familia este un pelerinaj spre sfințenie. Care nu poate fi oprit de mofturile comentatorilor ironici și atinși de inoportun. Ele, Sfintele în așteptare, sărută blând fruntea caselor noastre.

Ortodoxia crede și mărturisește că familia, indiferent de construcția ei religioasă ori ba, creștină ori atee, credincioasă ori necredincioasă, săracă ori bogată, vestică ori estică, nordică ori sudică este alcătuită din DA-ul iubirii unui bărbat și al unei femei care, apoi, primește în Duhul Sfânt ungerea deplină a Bisericii - soții devenind Împărați ai împărăției iubirii lor. Când familia se reduce la împlinirea unei simple formalități, dinaintea ofițerului Stării Civile ori a Primarului, riscă alunecarea în formalism, dușmanul deplin al împlinirii iubirii. De aceea vremea de acum, a hăituirii și umilirii familiei creștine, a familiei în general, nu are a ne speria. Intră în ordinea duhovnicească a lucrurilor. Tot ce ține de Împărăția lui Dumnezeu este supus presiunii clonelor morale și îndoielnicelor metode fals-democratice. Noi știm că suntem chipul Slavei lui Dumnezeu, deși purtăm rănile păcatelor. Cununia este prezența în lume a iubirii încununate a Împărăției lui Dumnezeu, de dragul mântuirii noastre.

Că ne este greu să mai motivăm astfel tânăra generație, e limpede. Ne e greu nouă înșine, slujitori ai Bisericii, să redescoperim cuvintele cheie ale seducției prin care Hristos Domnul ne-a dăruit nădejdea mântuirii. Avem misiunea de a rămâne slujitorii societății - nu slugile ei, slujitori liberi - nu slugarnici ai unei Românii încolțite. Modul în care ne restartăm pastoral așteptările, în care ne alcătuim orizonturile misiunii, în care ne fundamentăm colegialitatea la oamenii de lângă noi, fie ei și dușmanii noștri, ne aduce aminte mereu scrisa lui Origen: Ispita face din om fie martir, fie idolatru (Exortație la Martiraj, 32.4-5). Creștinismul a ales martirajul. Vedem cât zgomot face idolatrizarea ideologică. De aici, valabilitatea unei concluzii a teologului Enzo Bianchi: Când începi să nu mai trăiești precum gândești, începi să gândești precum trăiești(Custodisci il tuo cuore, San Paolo, 2012, p. 13). De aceea suferă și familia, concept și conținut, prigoană atât de aspră. Mai întâi am diluat familia mare, Biserica, am redus simțitor exigențele prin care ne definim creștinismul și-l mărturisim. Apoi, ușor, am deprins formalizarea iubirii. Un soi de formolizare a moralei iubirii, transformată încet, dar coroziv și sigur, într-o etică a contractului social, definind iubirea noastră ca un angajament, nu ca un dar, un dar al împlinirii în deplin.

Suntem în plină criză a iubirii, a fundamentelor care restaurează dialogul uman și social deopotrivă, auzim și vedem mii, zeci de mii de idolatrizări ale iubirii, fără nici un conținut real de iubire. Nu vă pare interesant că tocmai cei care urăsc Evanghelia fac mereu apel la conținutul ei, pentru a ne cere să ne comportăm în rigorile sale în vreme ce ei, detractorii tainei persoanei, se agață disperat de cuvinte pentru a deturna conținuturile? Rămâne grea misiunea recuprinderii în iubire a celor ce ne urăsc, a celor care ne zdrobesc în teascul declamărilor legismelor cu iz de petardă morală.

Râd ei și zilele acestea, a câta oară, de cei care își sporesc cu râvnă răbdarea în bucuria îmbrățișării Sfintei Parascheva și a „colegei” sale de Rai, Sfânta Tecla. Nu au cum să înțeleagă faptul că pelerinajul, cu toate ale sale, e un gest de noblețe familiară, că familia e prezentă în iubirea câte unui pelerin ce-și poartă în inimă, cu smerenie, tot of-ul casei sale. E terapia cuminte a vindecării de răutatea din jur. Un soi de ATI al sufletului curat, care caută vederea lui Dumnezeu (Matei 5.8). Nu știu cum definesc unii familia. Văzându-i însă pe cei zgribuliți în taina nopților de priveghere și nesomn, cred că am mai învățat ceva: familia este un pelerinaj spre sfințenie. Care nu poate fi oprit de mofturile comentatorilor ironici și atinși de inoportun. Ele, Sfintele în așteptare, sărută blând fruntea caselor noastre. Din drag de Hristos, Mirele deplin al Bisericii și al sufletelor noastre. 

De la același autor

Ultimele din categorie