La acestea se adaugă adesea, asemenea rugăciunii inimii, „Doamne Iisuse…” și rugăciuni mai scurte și foarte cunoscute adresate Preasfintei Maici, precum „Apărătoare Doamnă…”, „Cuvine-se cu adevărat…”, „Sub milostivirea ta scăpăm” sau cântarea îngerului Gavriil „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te ceea ce ești plină de dar…” rostite de-a lungul zilei atunci când cineva se află pe drum, sau la începutul ori sfârșitul unei lucrări, sau într-un moment de răgaz. 

Pelerinajul pustnicului Partenie la muntele Sinai

Cu același gând la Maica Domnului se afla odinioară un monah numit Partenie, despre care se amintește în florilegiul devoțional intitulat „Minunile Maicii Domnului” (editat în versiuni și limbi diferite, inclusiv în limba română la Mănăstirea Neamț, de protosinghelul Rafail în 1820, apoi după al doilea război mondial de protosinghelul Nicodim Măndiță, cu mai multe reeditări și în ultimii ani, inclusiv la Editura Doxologia (disponibilă aici pentru comandă: „Din minunile Maicii Domnului”) și care a devenit eroul secundar al condacului ce se citește la cel de-Al Doilea Paraclis al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu: „Partenie, pustnicul, cel ce mergea la Muntele Sinai de se închina sfântului rug, aducându-și aminte de minunea nașterii tale, cea întru tot lăudată, grăia către tine: Bucură-te minunea cea de îngeri mult lăudată, Maica Făcătorului tuturor”.

Pustnicul Partenie, sirian de neam și probabil viețuitor prin deșertul Iudeei, călătorea adesea până la muntele Sinai și se închina la rugul în care Dumnezeu se arătase odinioară lui Moise, poruncindu-i să plece în Egipt ca să elibereze poporul ales din robie (Ieșire, cap. 3). În tradiția creștină, acea plantă e asociată Maicii Domnului. Așa cum rugul ardea și, prin minune, nu se mistuia adică nu se prefăcea în cenușă, tot la fel Preasfânta Maică deși a primit în pântecele ei pe Fiul lui Dumnezeu, pe care apoi L-a născut și L-a hrănit, a rămas fecioară.În drum spre locul de pelerinaj, Partenie (al cărui nume se traduce din grecește prin feciorelnic) cânta un imn cunoscut în tradiția bisericească drept slava de la vecernia glasului al V-lea: „În Marea Roşie, chipul Fecioarei celei neispitite de nuntă s-a scris oarecând…!” El se mai numește „Dogmatica”, fiindcă printr-o comparație imnografică învață pe cei ce cântă un adevăr dogmatic, similar celui tocmai amintit: așa cum evreii au trecut prin Marea Roșie, iar aceasta după trecerea lor s-a întors la matca ei dinainte (Ieșire, cap. 14), tot așa și Maica Domnului, după nașterea mai presus de fire, a rămas fecioară pentru veșnicie. 

Probabil că Partenie cânta acest imn fiindcă drumul îl ducea tocmai pe lângă Marea Roșie. Și la un moment dat, a văzut acolo zăcând cadavrul unui înecat și a rostit cu o simplitate surprinzătoare către cel mort, ca și cum era viu: „te jur pe tine cu numele celei care este Doamna lumii, să-mi spui cine ești și ce folos ai aflat”. Așadar chemând cu credință puterea Maicii Domnului, pustnicul a înviat pe cel mort care i-a povestit pățania sa. Cum că era nestorian, adică adept al unei erezii care nega cu înverșunare pururea fecioria Maicii Domnului, precum și calitatea acesteia de Născătoare de Dumnezeu. Și fiind într-o călătorie cu corabia către Ierusalim, s-a luat la ceartă cu un ortodox, tocmai cu privire la această temă. Cearta a degenerat atât de rău, încât cei doi s-au bătut până când au căzut în mare, iar în timp ce se scufundau, le-a stat înainte o femeie înconjurată de lumină, desigur Maica Domnului. Aceasta s-a adresat celui binecredincios, spunându-i că îl salvează pentru că a mărturisit drept despre pururea ei feciorie și că astfel va ajunge să se închine la Sfântul Mormânt de la Ierusalim. Apoi a vorbit și nestorianului, spunându-i că se va duce în muncile veșnice ale iadului, pentru necredința lui precum și pentru injuriile pe care el din răutate le-a rostit la adresa Maicii Domnului. Îndată păcătosul a murit înecat și s-a dus la locul de chin, de unde aceeași femeie preaslăvită i s-a arătat după o vreme, spunându-i că trebuie să iasă de acolo, pentru rugăciunile monahului Partenie. Sfânta Fecioară i-a spus celui înviat să se îndrepteze din greșeala lui și totodată să transmită pustnicului să nu mai facă niciodată rugăciuni pentru potrivnicii ei. Istorisirea se încheie cu întoarcerea lui Partenie și a ereticului pocăit la Ierusalim, unde l-au întâlnit și pe creștinul dreptmăritor, salvat la rândul lui. Apoi alături de Partenie, ceilalți doi s-au făcut la rândul lor pustnici, slăvind pe Dumnezeu până în clipa cea din urmă.

Cinci învățături despre Maica Domnului pentru credincioși și mai puțin credincioși

Istorisirea pioasă transmite cel puțin cinci învățături. În primul rând arată că rugăciunea celui credincios e ascultată de Maica Domnului, atunci când e făcută din inimă. Avva Partenie a înviat pe cel mort invocând numele Precistei, fără a se părea că acest lucru e ceva extraordinar. În al doilea rând, explică faptul că Născătoarea de Dumnezeu scapă din primejdii pe binecinstitorii ei. În al treilea rând, întărește credința că fecioria Mariei nu este doar un fapt biologic extraordinar, ci se oglindește în cele spirituale: puritatea trupească rodește puritate duhovnicească, aceasta neținând ură nici măcar față de cei rău-cuvântători și hulitori. De aceea Maica Domnului, la rugăciunea dreptului Partenie iartă greșeala celui păcătos, îndemându-l însă pe el să se pocăiască, iar pe ascet să își îndrepte rugăciunile doar spre ajutorul celor credincioși. O a patra învățătură este aceea că cei care nesocotesc învățătura de credință, fie cu bună știință, fie dintr-o proastă obișnuință rostind injurii la adresa lui Dumnezeu, a Maicii Domnului și a sfinților, merg la chinul cel veșnic. Aceasta, nu fiind pedepsiți de Dumnezeu, ci pedepsindu-se pe sine fiindcă se lipsesc de binecuvântarea lui Dumnezeu. Iar nu în ultimul rând, minunile sunt săvârșite nu de dragul extraordinarului, ci au rolul clar de a așeza în rânduială toate: călătorul își atinge ținta, păcătosul se îndreaptă, cei aflați în sfadă se împacă, toate spre slava lui Dumnezeu.

Maica Domnului, ocrotitoarea pelerinilor

Să ne oprim încă o clipă atenția către o a șasea învățătură, anume aceea că pelerinii se află sub protecția Maicii Domnului, ea însăși fiind călătoare atunci când L-a născut pe Pruncul Iisus. Nu puțini sunt creștinii care în zilele noastre se pun la drum - și uneori deloc scurt – pentru a se închina la un lăcaș sau la o icoană a Maicii Domnului. Cel mai mare pelerinaj al verii în România are loc la mănăstirea Nicula, care își serbează hramul la Adormirea Maicii Domnului. Cu acest prilej, credincioșii din preajma Clujului, însă și alții de mai departe, din întreaga țară, și-au făcut un obicei din a petrece mai multe zile, într-o călătorie pe jos până la sfântul așezământ. Desigur, trăim în epoca în care autoturismul nu mai e demult un lux și se poate ajunge la destinația dorită foarte ușor, însă credinciosul care a participat măcar o dată la un pelerinaj știe cât de importantă este această călătorie la care se depune un efort mai intens. Dar deși se pierde energie fizică, poate câteva kilograme bune în greutate, se câștigă mai mult timp pentru rugăciune și cântare, mai mult timp pentru a conversa cu alți pelerini aflați pe cale, mai mult timp pentru a cugeta la propria existență. Toate, încheiate cu închinarea la sfânta icoană a Maicii Domnului, ba adesea însoțită de înconjurul, în coate și în genunchi, a străvechii biserici de lemn. Asemenea pelerinaje se fac și în alte părți, iar cei care ajung în Țara Sfântă, pentru a se închina la Mormântul Maicii Domnului de la Ierusalim, ori la Biserica Bunei Vestiri din Nazaret, au mult folos duhovnicesc și o bucurie pe care numai pelerinul o poate înțelege. Astfel, foloasele duhovnicești se întrupează de-a dreptul în pelerinul care și-a jertfit timp, sudoare și câte altele pentru Preacurata Fecioară.