Odinioară, Marele Grigorie, cu cei ce erau împreună cu dânsul după obicei lui Dumnezeu rugându-se în munte, de năprasnă, de frică şi tulburare cu totul umplându-se, arătat era celor de faţă cum că el se minuna şi se spăimânta prin oarecare vedenie, iar cu auzul lua aminte ca şi cum un sunet ar fi trecut către dânsul; şi, trecând vreme nu puţină, în care el petrecu în mij­loc nemişcat şi neplecat, apoi, ca şi cum spre bine părând că se preface vedenia care zăcea înainte, s-a întors iarăşi întru cea [petrece­rea] obişnuită, şi a lăudat pe Dumnezeu cu luminat glas, grăind cuvânt de mulţumire şi de biruinţă: „Binecuvântat este Dumnezeu, Care nu ne-a dat pe noi spre mâncare dinţilor lor”. (Psalmi 123, 6)

Iar cei dimprejurul lor, întru minu­ne [minunare] aflându-se şi poftindu-l a-i înştiinţa ce fel de minune ar fi aceasta ce se făcu în ochii lui, Sfântul, precum se zice, le-a spus acestea: „Am văzut cum cu mare căde­re a căzut Satana lovit de un tânăr, Troadie cu numele, care, adus fiind de muncitori la necredinciosul dregător, după multe chinuri cu cununa muceniciei s-a încununat”.

Spăimântându-se de auzire, uceni­cul care era împreună cu Sfântul – pe care, de curând crezând, acesta l-a aşezat diacon al Dumnezeieştilor Taine – nicidecum cutezând a nu da crezare celor spuse, socotea deopo­trivă că e mai presus de puterea omenească ca pe cele ce erau departe, în cetate (nici un om vestindu-i deosebi), de ca şi cum ar fi de faţă, lângă lucruri, să le spună celor de faţă, cele ce adică se fac acolo; pentru aceasta, ru­gător se făcu dascălului său a i se da voie ca să vadă cu ochii săi cele lucrate, şi a nu se opri de dânsul a ajunge la locurile acelea unde se făcuse minunea. Cu alte cuvinte: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”. (Marcu 9, 24)

Iar el zicând că înfricoşat lucru este a merge în mijlocul ucigaşilor şi primejdios întru a pătimi ceva din ispita potrivnicului, diaconul zicea că îndrăzneşte la ajutorul ru­găciunilor lui, grăind acest glas către dânsul: „Tu pune-mă înaintea lui Dumnezeu, şi aşa nici o frică dinspre vrăjmaş nu se va atinge de mine”. Iar el, ca pe un împreună-călător pe ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciune trimiţându-l, diaconul, nădăjduit fiind, a pornit pe cale, neîntorcându-se către nici unul dintre ei.

(Everghetinosul, volumele I-II, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, pp. 197-198)