Ne aflăm în duminica a patra după slăvitul praznic al Învierii Domnului, iar pericopa evanghelică de la Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan care se va citi în cadrul Sfintei Liturghii (5, 1-15) ne istorisește minunea vindecării de către Mântuitorul Iisus Hristos a unui om bolnav, slăbănog, la scăldătoarea Vitezda din Ierusalim, care a fost zidită de regele Solomon.

Minunile săvârșite de Hristos asupra multor persoane de toate vârstele, aflate în boală, neputință și suferință, pun în lumină atât puterea Sa dumnezeiască, care confirmă faptul că este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu întrupat, cât și faptul că, în toate împrejurările, El se apleacă asupra suferinței și durerii care există în lume, atât cea sufletească cât și trupească. Cu iubire milostivă tămăduiește toată boala și neputința din popor, pentru că Domnul a venit ca să mântuiască lumea și să afle pe cel pierdut.

Cu această putere tămăduitoare, cu Trupul Său cel Răstignit, Înviat, Hristos rămâne prezent și actual în biserica Sa până la sfârșitul tuturor veacurilor, fiind Izvor de viață, Izvor de întărire, Izvor de vindecare și de sfințire a întregii noastre vieți.

Pentru slăbănogul care suferea de paralizie, scăldătoarea Vitezda, ce se tâlcuiește „Casa Milei”, a fost un spațiu al singurătății și suferinței, chiar dacă, în acel loc, exista mulțime multă de neputincioși. Mântuitorul îi înțelege drama vieții sale, nu doar durerea, și îi spune: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă!”. Acesta Îl ascultă și își ia „,targa suferinței”. Cuvântul lui Hristos s-a făcut faptă minunată pentru cel bolnav și suferind, iar la scurt timp este văzut în templu de Hristos și îl atenționează, spunându-i: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău”.

Pot fi bolile pe care le purtăm o consecință a păcatelor noastre? Și da, și nu, dar aici depinde de pedagogia divină. Dacă  ar fi să ne raportăm strict la Evanghelia de astăzi, răspunsul ar fi, da. Sfinții Părinți explică foarte clar faptul că bolile trupului sunt o urmare a păcatelor pe care le săvârșim în fiecare zi, pentru că ne spune Sfântul Teofan Zăvorâtul: „un suflet bolnav nu poate oferi trupului o viaţă sănătoasă”. Ceea ce dăunează trupului, dăunează și sufletului.

Un cunoscut filosof elvețian, Amiel, care a trăit în secolul al XIX-lea, preciza foarte înțelept, faptul că: „Nu poți vindeca un bolnav care se crede sănătos”. Întocmai este. Din acest motiv, Dumnezeu a lăsat omenirii taina spovedaniei, taină prin care iartă prin preoţi şi episcopi, ca urmaşi direcţi ai Apostolilor, pă­catele credincioşilor: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer.” (cf. Matei 18, 18). La fel și după Înviere: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând aces­tea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta pă­catele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”(cf. Ioan 20, 21 – 23).

Întâlnirea slăbănogului cu Hristos sau a lui Hristos cu omul slăbănog, îi va schimba viața pentru totdeauna. Cel care nu avea cine să îl ajute să ajungă în apele scăldătorii Vitezda poate că a văzut în Fiul lui Dumnezeu o oportunitate de vindecare, iar dialogul cu El fost realist, la obiect și de bun simț. Chiar dacă suferea de atâția ani, nu a fost supărat pe Dumnezeu, nu și-a blestemat zilele, ci a așteptat cuminte, ca un fiu ascultător, ziua vindecării lui. Pentru că la creștini, nădejdea nu moare niciodată.

Să conștientizăm faptul că niciodată nu ne putem ridica de unii singuri din patul suferinței, ci avem nevoie de „specialist”, adică de preot. Așa cum omul bolnav are nevoie de consultul doctorului din punct de vedere trupesc pentru un diagnostic cât mai corect, la fel și omul credincios are nevoie de lucrarea cea sfințitoare a preotului și a Bisericii în ceea ce privește sufletul veșnic și vindecarea lui.